Puterea harului

Adrian Grigoraş

Toate articolele scrise de Adrian Grigoraş

În viaţa noastră de zi cu zi problemele periodice şi esecurile repetate tind să clatine încrederea în sine, astfel încît adeseori ajungem să nu ne mai simţim capabili să ne bazăm pe propriile forţe. Cînd numeroasele tentative de a ne învinge slăbiciunile eşuează, vine vremea să cerem ajutorul efectiv al unei puteri mai înalte. "Ceva" mai mare decît eu-l nostru obisnuit, o forţă binefăcătoare trebuie chemată în viaţa noastră.

Fiecare om, învăţat sau nu, cunoscut sau necunoscut, tînăr sau vîrstnic, atinge într-o zi momentul cînd va cere ajutorul Divinităţii. Acest ajutor, atunci cînd este oferit, se manifestă sub forma harului.

În limba rusă, la cuvîntul "har" se spune "baglodat". "Dat" exprima noţiunea de "dar", iar "blag" noţiunea de "bunătate". Aşadar, acest termen explică într-o anumită măsura natura harului, adică "darul cel bun al lui Dumnezeu", sau "darul bunătăţii lui Dumnezeu".

De cele mai multe ori primirea harului este precedată de o perioadă de framîntări interioare, de căutări şi lacrimi. Ca atare, el vine de obicei ca un punct culminant al unei lupte emoţionale.

Cel ce simte în sine lucrarea harului are ferma convingere că acesta nu poate fi decît de obîrşie divină. Această certitudine vine din adîncimile tăcute ale inimii sale şi nu poate fi clătinată de nimeni.

Harul se manifestă în două etape, mai întîi printr-o senzaţie de nemulţumire, de neîmplinire în raport cu viaţa exterioară, apoi printr-un imbold către lumea interioară. Apariţia începe printr-o uşoară atracţie către piept, unde se simte că ceva e ascuns în interior, ceva în posesia căruia trebuie să se intre în mod conştient şi fără de care privaţiunile şi frustrările vieţii nu vor înceta.

Cel ce se supune harului va fi ridicat din apatia mentală în care trăia şi va experimenta o schimbare fundamentală a caracterului său. Harul va extirpa vechile obiceiuri de a gîndi şi va întreprinde o revoluţie treptată a atitudinii faţă de viaţă, de lume sau celelalte fiinţe. Voinţa harului va deveni mai importantă decît voinţa personală şi cel ce primeşte harul i se va supune, deoarece acum înţelege că tocmai pentru o astfel de supunere sublimă s-a născut, deoarece ştie că cei care nu au găsit nimic superior căruia să i se supună, au eşuat în viaţă, oricît de multe ar fi reuşit ei în lumea socială. Cel care a trecut odată prin astfel de experienţe transformatoare nu va mai fi niciodată acelaşi om. Centrul sinelui său se mută, circumferinţa viziunii sale se extinde. Cu cît lucrează mai mult harul prin intermediul său, cu atît mai puţin el simte osteneala şi povara vieţii. Din acest moment el poate întreprinde cu încredere orice activitate decide voinţa sa, deoarece a aflat secretul acţiunii inspirate. Nu e nimic ocult, nu e nimic magic. Dintr-un centru liniştit şi calm dinlăuntrul său, el va lua parte la activitatea omenirii, fără ca aceasta să-i tulbure pacea.

Dacă mintea omului este excesiv de preocupată de viaţa sa socială, de distracţii sau afaceri, şi nu este dispusă să-şi acorde un timp pentru contemplarea propriei fiinţe, harul îşi va trimite mesajul sau avertismentul în timpul orelor de somn, de regulă sub forma unui vis simbolic. Ca atare, este bine să acordăm importanţă ideilor ce vin în anumite momente de exaltare, căci atunci noi primim pe neaşteptate vizita unui înger şi putem înţelege cu regret aceasta mult mai tîrziu.

Venirea harului nu poate fi forţată: el apare la timpul său, nu al nostru, pe neaşteptate. Este un dar, nu-l putem obţine prin planuri sau luptă. Tot ce putem face este să ne pregătim pentru venirea sa, să-l chemăm prin năzuinţă şi rugăciune. Cel care invocă cu sinceritate şi aspiraţie continuă forţa superioară a harului nu o va invoca în zadar, deşi răspunsul său poate lua uneori o formă neaşteptată, nu în totalitate pe placul său în acel moment, dar întotdeauna spre beneficiul real şi nu spre cel aparent.

Ca atare, nimeni nu trebuie să omită a cere ajutorul harului; nimeni nu trebuie să fie prea mîndru să se roage. Atîta timp cît sîntem imperfecţi, atîta timp cît ne lipseşte ceva, trebuie să ne rugam, să ne coborîm micul "eu" în faţa imensităţii celui cosmic.

Rugăciunea va ajunge la întreaga sa plenitudine cînd va emite următoarele cuvinte: "Facă-se voia Ta". Şi nu este de ajuns doar să le spunem, ci ele trebuie înviate în propria fiinţă. Numai atunci va coborî ceva şi va pătrunde în cel ce se roagă, pentru a-i uşura povara ce-l apasă. Şi această inundare va fi puterea harului ce răspîndeşte adevărata renunţare la sine. Abia atunci vom putea să ne "înstrăinăm" de lume şi să cunoaştem pacea adevărată.

De cele mai multe ori venirea harului este temporară: după o perioadă în care sufletul aspirantului gustă din bucuria vieţii în har, acesta îl părăseşte. Trebuie să fie aşa. De ce? Nu e uşor de răspuns la această întrebare. De acum înainte sufletul nu mai găseşte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi. Deşi eforturile şi ostenelile sale sînt duse la extrem, el se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască.

Atunci sămînţa iubirii, pe care sufletul o poartă în adîncul său, naşte în el o căinţă, a cărei putere şi amploare depăşesc raţiunea obişnuită. Omul se îndreaptă spre Dumnezeu cu toată puterea sa şi descoperă adevărata rugăciune care îl smulge din această lume, pentru a-l introduce într-o alta, în care aude cuvinte pe care nici o limbă omenească nu le-ar putea rosti. Cine a cunoscut blîndeţea harului "ajunge ca ieşit din minţi, rămîne nemişcat, tace şi nu mai vrea să vorbească, ca un nebun priveşte lumea, dar nu o doreşte şi nu o vede. Şi oamenii nu ştiu că el Îl vede pe Domnul Cel Iubit. Lumea e lăsată în urmă şi uitată, sufletul nu mai vrea să se gîndească la ea, căci nu este dulceaţă în ea".