Omul mecanic

Cătălin Crauciuc

Toate articolele scrise de Cătălin Crauciuc

Celui care are i se va mai da,
iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are.

Omul realizează majoritatea acţiunilor în mod mecanic. Tradiţiile spirituale arată că, pentru a-şi împlini viaţa, omul trebuie, mai întîi, să se trezească din starea sa de adormire şi primul pas către trezire este acela de a învăţa cum să acţioneze cu adevărat, nu doar să reacţioneze mecanic la stimulii care provin din lumea înconjurătoare

În general oamenii au tendinţa de a se menaja, de a efectua acţiunile cu eforturi cît mai mici. Aceasta este o expresie a dorinţei fiecăruia de a fi cît mai eficient, întrucît eficienţa înseamnă a realiza un anumit lucru cu cheltuială minimă de timp şi energie. De obicei, pe parcursul anilor de studii pe care îi urmează, oamenii învaţă să devină eficienţi într-un anumit domeniu de activitate. Această eficienţă se capătă, de fapt, nu numai printr-un studiu teoretic, ci printr-o practică ce se poate întinde pe durata mai multor ani. Pentru a învăţa să realizăm o activitate nouă, la început trebuie să fim foarte atenţi, în fiecare clipă mintea noastră trebuie să fie focalizată pentru a îndeplini corect etapele acţiunii pe care trebuie să o facem. Pe măsură ce căpătăm mai multă experienţă, consumul de energie pentru a efectua acea acţiune devine tot mai mic şi, de asemenea, nu mai este necesară atenţia noastră la fiecare detaliu.

Astfel, de obicei, un om devine ultraspecializat într-o anumită activitate şi acea activitate devine o rutină care nu mai necesită aproape deloc atenţie mentală. În acest fel, unii oameni sînt capabili să realizeze munca de la serviciu şi în acelaşi timp să se gîndească, de exemplu, la filmul pe care l-au vizionat cu o seară în urmă sau la cum vor petrece sfîrşitul de săptămînă. Această tendinţă a omului de a realiza acţiuni cu un consum cît mai mic de energie implică, în cele mai multe cazuri, tendinţa de a face o activitate fără a depune efortul de a fi conştient şi prezent în acea acţiune şi de a controla fluxul gîndurilor. Obiceiurile şi rutinele apar din dorinţa de a fi eficient în planul acţiunilor concrete pentru că oamenii se simt limitaţi şi cred (sau, cel puţin simt inconştient) că energia de care dispun este limitată. Să nu uităm, totuşi, că un lucru apare în această lume dacă există un motiv pentru ca acel lucru să existe şi de aceea, dacă un om nu foloseşte abilităţile pe care le are la un moment dat, acestea se vor atrofia, vor deveni latente în fiinţa sa. De aceea, cu cît folosim mai mult energia de care dispunem la un moment dat, cu atît vom primi apoi mai multă energie, iar dacă noi nu folosim energia de care dispunem, atunci, ulterior, vom dispune de şi mai puţină energie. Acest adevăr este exprimat în Biblie prin cuvintele: „Celui care are i se va mai da, iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce are”. De aceea principiul minimului efort nu este aplicabil atunci cînd un om vrea să se întregească, atunci cînd vrea să atingă realizarea maximă a fiinţei sale. Mai mult, tradiţiile spirituale spun că oamenii trebuie să realizeze, în acest caz, nu eforturi, ci supra-eforturi (un supra-efort ar fi, de exemplu, atunci cînd un om ar veni obosit de la serviciu şi în loc să se întindă pentru a se odihni ar mai face încă zece ture în jurul blocului. Desigur, acesta nu este un exemplu de supra-efort spiritual).

Studiind faptele petrecute în timpul unui incendiu de proporţii care a avut loc într-una din staţiile metroului londonez, specialiştii britanici au ajuns la concluzia că multe dintre victime au murit tocmai pentru că au continuat să facă, în această situaţie cu totul specială, exact ceea ce făceau în mod curent, urmînd rutina de zi cu zi (spre exemplu, vînzătoarele de la casele de bilete au continuat să vîndă bilete chiar dacă pe hol apăruse fumul, iar oamenii care coborau din metrou foloseau în continuare scările rulante, chiar dacă de sub acestea se iveau din cînd în cînd limbi de flăcări). De altfel, studiile moderne au scos la iveală faptul că, în cazul unor accidente sau catastrofe naturale, cele mai multe victime apar nu cînd se creează panică, aşa cum se credea în trecut, ci atunci cînd oamenii sînt incapabili de a se adapta imediat la situaţia nouă pentru ei, fiind prea obişnuiţi cu un mod rutinier de a acţiona, sau, şi mai rău, continuă să acţioneze ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, văzîndu-şi tabieturile zilnice.

Poate că acest obicei al omului de a acţiona mecanic, fără să fie prezent în acţiunea pe care o face, nu ar fi nociv, dacă el s-ar rezuma numai la activităţile exterioare, de exemplu, munca de la serviciu sau mersul pe stradă, dar oamenii au tendinţa de a-şi forma obiceiuri mentale şi tabieturi şi în relaţiile cu cei apropiaţi, ba chiar îşi programează ce vor simţi într-o împrejurare sau alta. În general, o anumită stare mentală şi emoţională este asociată cu o anumită postură corporală şi mulţi psihologi au studiat şi studiază încă „limbajul trupului”. Pe faptul că oamenii reacţionează în mod mecanic la stimulii exteriori se bazează o întreagă ştiinţă a manipulării, folosită de către companiile de publicitate şi de către mulţi alţii. Fiecare om foloseşte, de fapt, mici trucuri pentru a obţine ceea ce vrea de la ceilalţi, toate aceste mici trucuri speculînd obiceiul nostru de a folosi şabloane mentale create pe baza experienţelor trecute, pentru a răspunde situaţiilor din prezent.

În general, atunci cînd ne confruntăm cu o anumită problemă, depunem iniţial efortul de a găsi o rezolvare, dar dacă acea situaţie apare iarăşi şi iarăşi în viaţa noastră, mintea umană se scuteşte de efortul de a o mai re-evalua şi tratează respectiva situaţie aşa cum a mai făcut-o „de obicei”. În acest mod, aproape întreaga noastră viaţă trece ca într-un somn, din obicei în obicei. De fapt, noi facem tot posibilul, să nu ne trezim din acest somn, prin mecanismul inconştient de a conserva energia şi efortul depus. Dar somnul acesta nu aduce fericire, ci plictiseală. Cu cît sufletul nostru doarme mai profund, cu atît mai mult viaţa noastră se scurge din rutină în rutină. Este posibil ca un om să doarmă astfel toată viaţa, dar, din fericire, de cele mai multe ori, într-o viaţă de om, Existenţa ne pune în cel puţin cîteva situaţii care ne oferă, cel puţin o mică licărire din miracolul trezirii. Aceste momente rămîn de neuitat şi noi dorim apoi să le re-trăim iarăşi şi iarăşi. Mintea ne spune că pentru a re-trăi o anumită stare, noi ar trebui să refacem condiţiile în care această stare a apărut. Spre exemplu, oamenii se trezesc, devin mai conştienţi, în faţa unui pericol intens. Nu poţi să dormi atunci cînd eşti pe cale să cazi într-o prăpastie sau atunci cînd sari dintr-un avion. De aceea, s-au inventat tot felul de sporturi extreme şi mari afaceri s-au dezvoltat speculînd faptul că unii oameni sînt dispuşi să plătească oricît pentru a fi puşi în situaţii limită, în care să trăiască viaţa la maxim. De asemenea, pentru a scăpa de starea de plictiseală oamenii caută tot timpul lucruri şi situaţii noi, dacă se poate „super-noi”, pentru că atunci ei simt că se trezesc din amorţeală. Problema este că situaţiile noi devin cu repeziciune „vechi” pentru minte, în virtutea acelui mecanism de conservare a energiei amintit mai sus, prin care mintea formează obiceiuri. Noi nu trebuie să luptăm pentru eliminarea stării de plictiseală, ci pentru trezirea din somnul care determină apariţia acestei stări. Cu cît un om devine mai conştient, cu atît el este mai fericit. Vechile tradiţiile spirituale spun că fericirea şi conştiinţa sînt totuna. Şi a fi conştient nu este un atribut al minţii. De multe ori, în situaţiile limită, mintea, care nu poate găsi rapid un şablon pentru a înţelege acea situaţie, pur şi simplu se dizolvă (este sugestivă expresia „mi-a stat mintea în loc”) şi cu toate acestea omul nu devine inconştient. A fi conştient înseamnă, în primul rînd, a fi prezent „aici şi acum”. Mintea nu există niciodată în „aici şi acum”, ea totdeauna evaluează acţiuni deja petrecute sau proiectează evenimente viitoare.

Să fim conştienţi este la început un mare efort, dar tradiţiile spirituale afirmă că, de fapt, aceasta este starea naturală a omului. Efortul este necesar exact atît timp cît nu sîntem conştienţi, exact atît timp cît există cel care realizează acel efort, adică mintea. Atunci cînd vom deveni cu adevărat conştienţi nu va mai exista trăirea că noi realizăm un efort, pentru că a fi conştient înseamnă „a fi”, „nu a face”.