Amintirea de sine

Ecaterina Turtureanu Hanganu

Toate articolele scrise de Ecaterina Turtureanu Hanganu

Nu ştie nimeni cînd s-a întîmplat. Poate a fost cu mult înainte ca istoria să înceapă să-şi numere anii, poate a fost chiar ieri, sau astăzi ori poate va fi chiar mîine. De ce nu?! Poate fi chiar Povestea Zilei de Mîine.

Totul a început aşa, cu o ploaie mult aşteptată. Nu mai plouase demult.

A trecut o zi, apoi două, o săptămînă, apoi săptămîni de-a rîndul.. Păruse o binecuvîntare la început. Dar acum ploua, ploua mereu. Şi ploile nu se mai opreau. Uneori apa nu atingea pămîntul, ca şi cum ar fi sorbit-o ceaţa cenuşie, alteori intra în pămînt, dar pămîntul părea tot însetat, ca şi cum ploaia ar fi urcat înapoi, în norii care coborau mereu mai aproape şi intrau în arbori, în case, în oameni. Prin vălătucii cenuşii, oamenii se încovoiau pe zi ce trecea, ca şi cum erau ei înşişi făcuţi din ceaţa cenuşie. Timpul curgea odată cu norii, cu ceaţa, cu ploaia care nu era ploaie. Oamenii îmbătrîneau şi dispăreau în ceaţă, alţii apăreau aşa, deodată, din ceaţă, tot încovoiaţi, fără să se privească, fără să se mai cunoască, fără să-şi vorbească. Nu aveau nimic să-şi spună. Ştiau ce aveau de făcut. Cînd nu mai puteau face lucrul pentru care fuseseră trimişi, intrau înapoi în ceaţă şi alţii le luau locul. La ce le-ar fi folosit să-şi vorbească?! Din cînd în cînd, o poveste veche răsărea ici şi colo în mintea cuiva, dar era prea greu să şi-o mai amintească în întregime cineva.

Ieşeau din ceaţă cu amintirea tot mai ştearsă a ceva care se numea Soare, a ceva care se numea cer senin şi bucurie şi prietenie şi iubire - dar toate astea fuseseră demult. Era bine să fie uitate şi uitate să rămînă, ca să nu-i împiedice la lucru. Trebuiau să adune fîşiile de ceaţă, fîşii lungi, verzi-cenuşii, care, strînse în mormane, erau duse la adăpostul zidurilor, ele însele cenuşii. Nu ştiau la ce folosesc. Datoria lor era doar să lucreze. Şi nu trebuiau să se gîndească. Doar se ştie: cine gîndeşte, cine simte, cine iubeşte, nu poate fi condus, ci se conduce el însuşi după Legea Binelui, a Bucuriei, a Iubirii. Oamenii de ceaţă nu aveau gînduri, nu aveau bucurii, nu aveau iubire. Ceaţa le devenise hrană şi aer şi haine, casă şi mormînt. Erau goi pe dinăuntru şi uşor de condus. Ce-i drept, mulţi au fost la început cei care au încercat să elibereze Soarele. Acum se stinsese chiar şi amintirea lor. Doar uneori, înainte de a se întoarce în ceaţă, unii mai şopteau că există Soarele, şi că fusese închis împreună cu îngerii lui într-un ochi de gheaţă, undeva, în adîncul pădurii.

Uneori, se puteau vedea rîuri lungi de ceaţă plutind spre adîncul pădurii. Şi dacă priveai atent, puteai să vezi oameni şi animale şi păsări în ceaţa care se destrăma. Se spunea că sînt cei care au fost blestemaţi să caute Soarele pentru ei şi pentru ceilalţi. Nu ajungeau niciodată acolo, la ochiul de gheaţă care închidea Soarele: ori îi sorbea pămîntul, ori norii, ori ceaţa din care erau făcuţi se risipea, ori îi prindea şi pe ei gheaţa, ori mlaştina, ori îi luau apele. Dar mereu şiruri lungi de ceaţă intrau în negura pădurii. De la un timp, ceaţa începu să murmure. La început, ca un vaiet, apoi vaietul se stinse în cuvinte, cuvintele urcară în strigăt sus, tot mai sus. Oamenii ceţii uitaseră să mai vorbească, dar din uitarea lor se desprindea acum singurul cuvînt pe care niciodată ceaţa nu-l poate stinge: Tată! Şi atunci, din Focul ceresc, a sărit o scînteie, a luminat ceaţa, a coborît în ceaţă, şi-a luat trup de ceaţă şi haine de ceaţă şi a pornit spre adîncul pădurii. Oamenii de ceaţa şi vietăţile celelalte l-au urmat cît au putut. Apoi a înaintat singur, călăuzit de propriu-I suflet. Prin ceţurile şi umbrele noptatice ale copacilor începuse să se zărească ochiul de gheaţă. A înaintat spre mijlocul gheţii. În adîncul ochiului întunecat, zăcea încremenit, Soarele şi alături de el dormeau somnul gheţii făpturi cu chip de înger, de om, de păsări, de animale.

A încercat să-şi trimită răsuflarea fierbinte asupra gheţii, dar suflul cald s-a risipit ca o pulbere de diamante deasupra - şi gheaţa a rămas neclintită. A pus atunci mîinile deasupra gheţii, gheaţa s-a luminat, dar nu s-a topit. Atunci, s-a întins cu pieptul luminat de Focul ceresc, pe ochiul gheţii. Durerea era crunta. Simţea pînă în razele mîinilor durerea şi focul rece al gheţii, dar în jurul inimii sale, gheaţa începuse să se înmoaie. Întîi puţin, ca o lacrima. Apoi încă una şi încă una: se făcuse deja un ochi de apa. Pe măsura ce cobora spre Soarele îngheţat, focul trecea în adînc, gheaţa se topea, dar fiecare undă de apă care urca din adîncul gheţii lua şi ceva din puterea lui. Ajunsese aproape de Soarele îngheţat, dar puterea era pe sfîrşite. Triumfătoare, gheaţa începuse să se strîngă în jurul trupului istovit. Şi atunci, şi-a amintit. Oamenii ceţii spuneau ceva, îşi spuneau ceva unul altuia, înainte de a se destrăma în ceaţă: că în ultima clipa, Dumnezeu îţi trimite scînteia. Şi-a amintit şi a fost de ajuns: gheaţa s-a topit, pe maluri au prins să se înalţe flori, pămîntul reavăn reveni la viaţă; el însuşi s-a ridicat, fără să simtă durerea, privind cu ochi luminoşi în jur, privind în sus la Soarele care se înălţase, la cerul senin, la arbori, la păsări, la animale. Dumnezeu trimisese, într-adevăr, o singură scînteie - dar aceea era Amintirea: sîntem cu toţii fiii Lui, fiii Focului ceresc, lumină din lumină... Şi putem topi gheaţa din inimile celor care demult au uitat că au inimă, sau nici măcar n-au ştiut vreodată. Putem topi gheaţa din jur, ca să facem ceaţa să se destrame şi să ne bucurăm de senin, de soare, de frumuseţe, de fericire - şi să ne recunoaştem propriul suflet, în lumina Iubirii.