Incursiuni în estetica lui Abhinavagupta

Adrian Oroşanu

Toate articolele scrise de Adrian Oroşanu

Estetica indiană timpurie, al cărei vîrf de lance este reprezentat de estetica lui Abhinavagupta, se întinde între secolele IX şi XIII ale erei creştine şi este împărţită în două etape majore: (1) scriitorii care l-au precedat pe Anandavardhana, şi anume Bhamaha, Dandin, Ubhata şi Rudrata; şi (2) Anandavardhana, împreună cu ilustrul său comentator Abhinavagupta şi cu reputaţii urmaşi ai acestuia, şi anume Mammata, Visvanatha, Jaganatha şi alţii, mai puţin cunoscuţi.

La sfîrşitul primului mileniu creştin şi începutul celui de-al doilea, cele mai importante două lucrări din spaţiul sanscrit în domeniile esteticii, poeziei şi artei dramatice sînt: (1) "Dhvanyaloka" de Anandavardhana, o lucrare care a făcut epocă şi a revoluţionat complet poetica şi estetica indiană, introducînd noua concepţie conform căreia dhvani ("sugestia" sau, mai exact, implicaţiile conotative ale limbajului artistic) reprezintă însuşi sufletul poeziei, esenţa însăşi a creaţiei literare; Abhinavagupta a lăsat un strălucit comentariu al acestei lucrări în a sa "Locana"; (2) "Natyasastra" de Bharata, un foarte consistent tratat de artă dramatică (apărut de curînd şi în limba română), comentat la rîndul lui de Abhinavagupta în a sa "Abhinavabharati".

Meritul deosebit al lui Abhinavagupta în dezvoltarea esteticii sanscrite (numim "estetică sanscrită" acel segment al esteticii indiene care a fost conceput şi redactat în limba sanscrită) constă în sinteza pe care a realizat-o între feluritele concepţii care l-au precedat, precum şi în orientarea profund spirituală pe care a imprimat-o acestei sinteze.

Cel mai important concept al esteticii sanscrite este considerat acela de savoare sau plăcere estetică (rasa). Nici un termen dintr-o limbă modernă nu a reuşit pînă acum să traducă satisfăcător cuvîntul rasa, cu toate implicaţiile sale semantice. Rasa reprezintă, în limba sanscrită, simţul gustului, iar filozofii şi înţelepţii care au ales dintre toate plăcerile simţurilor, pe cea a gustului pentru a desemna plăcerea estetică, au făcut aceasta tocmai pentru că rasa este cel mai "interior" dintre simţuri: pentru a gusta ceva, trebuie să-l introducem în gură. De asemenea, în concepţia filozofiei indiene există o strînsă legătură între simţul gustului şi trăirile sexuale, care sînt cele mai căutate şi mai apreciate plăceri umane.

Scopul demersului artistic este, aşadar, simţirea rasa-ei (savorii estetice) specifice pe care acea operă de artă o transmite. Există, în concepţia lui Abhinavagupta, 9 tipuri de rasa - erotică (srngara), comică (hasya), eroică (vira) etc. - reprezentînd sublimarea artistică a celor 9 sthayibhava-e (emoţii permanente dominante sau, altfel spus stări sufleteşti fundamentale - plăcere, veselie, eroism etc.). Abhinavagupta, spre deosebire de Lollata, Sankuka, Bhatta Nayaka şi alţii, deosebeşte în mod clar emoţia sau starea trăită în viaţa comună (sthayin) de savoarea estetică (rasa) care îi corespunde şi care reprezintă sublimarea artistică a celei dintîi. Stările umane obişnuite, atunci cînd sînt percepute de la nivelul ego-ului, sînt simţite şi reprezentate de conştiinţa umană comună ca fiind plăcute sau neplăcute, dezirabile sau, dimpotrivă, demne de respingere. Abhinavagupta insistă, însă, în multe locuri din opera sa, asupra faptului că toate rasa-ele sînt plăcute, indiferent dacă starea care le corespunde în lumea dualităţii este plăcută sau neplăcută. Rasa (savoarea estetica) este alaukika (diferită de experienţele vieţii de zi cu zi, ne-lumească, supra-normală) şi mereu unică. În comentariul său la "Natyasastra", Abhinavagupta clarifică faptul că experienţa estetică, care constă exclusiv în cunoaştere spirituală, este O CLASă DE SINE STăTăTOARE, incomparabilă cu nici un alt fel de cunoaştere; este unică, SUI GENERIS. Argumentul ei ontologic este acesta: Întrucît rasa este simţită, rezultă că ea există.

Experienţei estetice reprezentate de rasa, Abhinavagupta îi conferă un profund substrat filozofic şi spiritual. Pe scurt, acesta ar suna cam aşa: Atunci cînd urmăreşte o piesă de teatru sau citeşte o poezie inspirată, sahrdaya (spectatorul sau cititorul sensibil) ajunge să uite de timp şi spaţiu. Pentru moment, toate consideraţiile critice şi preocupările lumeşti încetează. Nefiind implicat direct şi personal în respectiva operă de artă, dorinţele şi anxietăţile dispar şi ele. Inima reacţionează atunci empatic, dar nu egotic. În cele din urmă, reacţia devine totală, atotcuprinzătoare, iar sahrdaya ajunge să se identifice cu situaţia ilustrată artistic. Ego-ul este atunci transcens, iar pe durata acestei experienţe estetice, "eu"-l (aham) obişnuit din starea de veghe este suspendat. Odată ce apare această stare, descoperim dintr-o dată că reacţiile noastre nu seamănă cu nimic din ce am experimentat în trecut; căci acum, toate emoţiile noastre obişnuite dispărînd, iar marele nod al ego-ului fiind tăiat, descoperim dintr-o dată că sîntem într-o stare de calm mental şi emoţional fără precedent. Puritatea şi intensitatea emoţiei noastre ne transportă pe un nivel superior de plăcere şi încîntare, pe care nu l-am mai cunoscut - experimentăm atunci pura fericire nediferenţiată (anandaikaghana). Iar această resorbţie a conştiinţei duce la extazul estetic al rasa-ei.

Esenţa tuturor rasa-elor este, aşadar, extazul. Chiar şi emoţiile dureroase - mînia (krodha), frica (bhaya), suferinţa (soka) şi dezgustul (jugupsa) - ale vieţii noastre reale, atunci cînd sînt sublimate poetic sau reprezentate pe scena, sînt contemplate în forma lor idealizată, complet despărţită de orice interese personale, fie individuale fie ale altora, iar spaţiul şi timpul nu mai sînt atunci percepute; cînd sînt percepute în această manieră, chiar şi aceste emoţii dureroase conferă bucurie pură.

Experienţa estetică este posibilă doar atunci cînd artistul este capabil să o transmită, iar spectatorul sau cititorul să o recepteze ca atare. În limbajul esteticii sancrite, artistul trebuie să aibă pratibha (talent artistic sau geniu creator), iar cel care receptează opera trebuie să fie un sahrdaya (persoană sensibilă faţă de artă).

Dihotomia poezie (ca artă) - filozofie (ca ştiinţă) este ilustrată în termeni clari, deja de către Bhamaha: "Chiar şi un prost poate învăţa filozofia (sastra) de la un profesor. Însă creaţia de poezie este dată doar persoanei care are geniu imaginativ (sau creator) - pratibha -, şi aceasta doar din cînd în cînd." Abhinavagupta citează următoarea definiţie a geniului (pratibha): "Imaginaţia (creatoare) este acea formă de inteligenţă capabilă să creeze lucruri noi", după care adaugă: "Ceea ce are special imaginaţia creatoare a unui mare poet este capacitatea de a produce poezie înzestrată cu frumuseţe şi claritate, datorită fluxului emoţional ce izvorăşte din inima sa." Pratibha este acea capacitate intelectuală a poetului, a cărui minte este focalizată asupra cuvintelor şi înţelesurilor purtătoare de rasa, pe care să le folosească în poezie. Această capacitate apare datorită legăturii care se creează între mintea poetului şi natura esenţială a Sinelui său (ATMAN). Iată ceea ce face, spun esteticienii-înţelepţi ai acestei tradiţii, ca ceea ce există în toate cele trei lumi să apară ca şi cum ar fi chiar în faţa spectatorului sau cititorului; de aceea, această capacitate îşi are sursa în cel de-al treilea ochi al lui Şiva, centrul genialităţii supramentale.

Fara un receptor adecvat, însă, arta nu-şi justifică scopul. Un astfel de receptor este sahrdaya (spectatorul sau cititorul "înzestrat cu inimă", deci cu sensibilitate artistică). Atunci cînd un sahrdaya contemplă o operă de artă inspirată, creată de un artist dotat cu pratibha, se creează condiţiile pentru ca acel act artistic să devină o metodă spirituală dintre cele mai eficiente, prin perceperea savorii estetice (rasa) pe care acea operă o transmite.

Astfel, pentru estetica indiană a acelor vremuri, arta este mai mult decît delectare psiho-mentală, fiind un foarte important element al unei tradiţii spirituale de excepţie, al cărei exponent de frunte a fost Abhinavagupta, şi care este şivaismul din Caşmir.