Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Comentarii la Odă în metru antic

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare trista;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

(Mihai Eminescu – Odă în metru antic)

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.

Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care, atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și prin invitația de a medita profund asupra morții.

Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de înțelepciune al geniului viu.

Primul vers este ca o lovitură de gong cosmic, ca un țipăt sfîșietor, penetrant și zguduitor. Nimic nu rămîne neclintit atunci cînd un asemenea sunet se naște în sufletul unui om cît de cît trezit. Efectele sînt mult amplificate atunci cînd acest gong răsună în sufletul unui vizionar, în sufletul unui poet genial. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. În acest vers, cele două perspective ale poeziei, ezo- și exoteric, sînt pe picior de egalitate. Atît omul obișnuit care filozofează în mod absurd și clovnesc asupra morții, cît și misticul sau inițiatul, sînt profund impresionați în fața unei declarații atît de neașteptate și totuși atît de reale. Cînd citești sau asculți acest prim vers știi sigur că poetul a învățat să moară. Ai senzația clară că el chiar a murit și cu toate acestea îți vorbește, vrînd să te învețe și pe tine cum să mori. Absurdul acestei intenții șochează, oprește inima și mintea, suspendă timpul și spațiul. Comentatorii profani ai acestui text recunosc că nu pot să-l înțeleagă. Ei chiar afirmă, bazîndu-se pe variantele anterioare ale acestui poem, că Eminescu ar fi ajuns la această formulare doar pentru a evita un fel de repetiție. În penultima variantă a acestei ode, primul vers era: „Nu credeam că pot ca să mor vreodată”, iar comentatorii spun că Eminescu a ajuns la ultima variantă „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” fiind nemulțumit de prezența succesivă a două conjuncții subordonatoare.

Inițiatul rămîne calm, cuprins doar de o emoție copleșitoare și liniștită, atunci cînd se întîlnește cu măreția și misterul acestui vers genial „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. La fel ca și poetul, el nu dorește altceva decît să moară. Orice aspirant la spiritualitate nu învață altceva decît să moară. Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafață permite nașterea Eu-lui sau a spiritului în om. Un proverb japonez spune: „cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci cînd moare!” Adică, cine reușește să ajungă la moartea ego-ului înainte de a-i muri trupul, va deveni nemuritor prin nașterea în spirit. Un om care s-a născut în spirit, cel de două ori născut, nu mai moare atunci cînd moare, tot așa cum un om obișnuit rămîne identic cu sine însuși chiar și după ce se dezbracă de haine. Deci, toate căile spirituale nu ne învață altceva decît să murim, să „ucidem” ego-ul pentru ca sufletul să se trezească la viață. Astfel, eu cred că atunci cînd Mihai Eminescu spunea „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu face altceva decît să se transpună în ipostaza unui practicant spiritual sau mai exact a unui om care a parcurs o Cale. Nu este cazul să credem că Eminescu ar fi urmat vreo Cale spirituală, dar cu siguranță sufletului său i s-a revelat taina morții ego-ului sau, altfel spus, calea de a renaște în spirit.

„Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi…” este al doilea vers care poate fi înțeles din perspectiva ambelor puncte de vedere. Pe de o parte el se referă la acea senzație de nemurire pe care o are omul tînăr și sănătos, care se gîndește la mii și mii de proiecte, care visează să-l prindă pe Dumnezeu de picior și să-l coboare în mijlocul lumii, iar pe de altă parte se referă la spiritul din fiecare om, care este „pururi tînăr”, adică nemuritor, neschimbat, nesupus transformărilor. Mantaua în care este înfășurat spiritul nu este altceva decît corpul de carne. Mantaua poate fi și voalul iluziei, maya din filozofia indiană, cea care dă naștere ego-ului. Cînd ești tînăr, moartea îți pare atît de departe încît îți este imposibil să te gîndești cu adevărat la ea. Însă pentru un spirit viu, plin de vitalitate, viața clădită pe pamîntul instinctelor primare devine derizorie și chiar insuportabilă. Și atunci „ochii mei înălțam visători la steaua singurătății”. Prin „singurătate” este desemnată aici Unicitatea sau Dumnezeu cel care, în esența Sa rămîne mereu cuprins de o eternă și tainică singurătate. Cu ochii ațintiți asupra lui Dumnezeu, înfășurat în iluzie, dar pururi tînăr, adică plin de viață, așa începe marele drum al artei de a muri. Mai întîi i-a apărut în cale suferința, însă o suferință „dureros de dulce”. Este o suferință asemănătoare cu aceea pe care o resimte orice femeie cînd naște; este o suferință care are o finalitate glorioasă și asta o face să fie atît de dulce. Mulți se retrag din fața suferinței, mai ales atunci cînd nimic din dulceața de dincolo de ea nu se simte încă. Însă poetul sau cel care a fost atins de revelația de dincolo de iluzie, nu se mai poate mulțumi cu fericirea pe care o resimte un animal sănătos și sătul. Spiritul înflăcărat al poetului îi dă cutezanța necesară să se afunde în suferință, îi dă puterea de a o transforma în dulceață, pentru că el știe în acel moment că nu mai există cale de întoarcere, așa cum nu mai există cale de întoarcere pentru copilul care a început să iasă din pîntecele mamei sale. În această fază sîntem încă foarte umani. Nu avem încă nici o certitudine a ceea ce vom întîlni dincolo, ci doar intuiții care adeseori suportă destul de greu atacul îndoielilor. Simțim că murim. Ego-ul suferă din ce în ce mai mult. Este firesc să fie așa, pentru că face parte din natura lui să resimtă dispariția sa ca pe o profundă suferință. Dar cum să-i mai reziste unui suflet îndrăgostit de infinit? Însăși moartea devine plină de voluptate, o voluptate de care nu te mai saturi și din care continui să guști cu toate că aceasta te face să simți că mori.

Orice om care a ajuns să guste măcar odată din voluptatea tainică a infinitului simte că este inutil să mai trăiască în limitele strîmte ale cărnii. Este chiar absurd să vrei să te întorci în limitele unei simțiri banale pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu vei mai fi niciodată mulțumit de nimic, de nici o bucurie, de nici o plăcere nu vei mai putea să fii satisfăcut pe deplin de nimic din lumea aceasta odată ce te-ai înfruptat din beatitudinea Singurătății. Asupra acestui lucru ne atrage atenția poetul în strofa a treia. El face trimitere la unele personaje mitologice care la rîndul lor au murit pentru a deveni nemuritori.

În această fază a transformării, cînd ego-ul și Eu-l sînt oarecum la egalitate, există o ambivalență a sufletului. Devenim conștienți, după cum ne spune poetul, de faptul că propriile vise sau aspirații ne pot aduce în fața morții. Există și vaiet dacă privim cu ochii ego-ului. Acesta înțelege acum că ceea ce i-a adus suferința este propriul său vis, din perioada în care privea la steaua Singurătății. Însă dacă Spiritul omului se menține destul de puternic fricile ego-ului se estompează. Oricum, există o perioadă plină de îndoieli. Chiar dacă știe, din exemplele atîtor altor oameni care au trecut prin această renaștere, că nemurirea și fericirea supremă există, poetul se întreabă totuși „pot să mai re-nviu luminos din el ca /Pasărea Phoenix?” Dacă răspunsul este cît de cît afirmativ, zorii speranței ne luminează calea și atunci spunem „piară-mi ochii tulburători din cale. /Vino iar în sîn, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!”

Poetul renunță, printr-un ultim gest, la lumea iluzorie a formelor, la toate senzațiile ei înșelătoare. El pare a fi copleșit de tristețe, nu-și mai dorește nimic și vrea să rămînă liniștit în singura certitudine dată de sentimentul propriei sale existențe. El ajunge să-și renege ochii care cîndva priveau visători la steaua singurătății. Din punct de vedere inițiatic se știe că, înainte de a obține eliberarea spirituală ultimă, trebuie să renunți chiar și la dorința de a obține această eliberare sau comuniune cu Dumnezeu. Devenind fără nici o dorință, nu mai există nici un suport pentru ego și atunci, din individualitatea care erai, supusă limitărilor de timp, spațiu, cunoaștere ș.a.m.d., te contopești cu însăși steaua Singurătății. Aici nu există loc de doi. Există doar unul și trebuie să devii una cu Unul, și astfel ochii trebuie să piară pentru că nu mai are cine să privească și nici obiectul care să fie privit nu mai există. Acesta este ultimul stadiu în practica meditației, cînd cele trei aspecte: subiectul cunoscător, obiectul de cunoscut și cunoașterea se contopesc într-o unică realitate.

Prin cuvintele „pe mine /Mie redă-mă” Mihai Eminescu face referire la o altă idee foarte complexă din filosofia indiană. Tot ceea ce există provine din Dumnezeu și întreaga Creație nu este altceva decît un joc al Său. Dumnezeu se întrupează și apoi se joacă, evoluînd pentru a se recontopi cu Sine. Această interpretare este cu atît mai clară cu cît poetul a aranjat cuvintele astfel încît Mie să fie scris cu literă mare.

În încheiere nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vă invit să „muriți”!

Previous

Cartea nouă

Next

Despre eroarea generalizării

4 Comments

  1. Micul Prinţ

    Salut!
    Nu v-am uitat…ha ha…
    Vă îmbrăţişez cu multă căldură pe toţi!
    Pe vremea când eram elev,nu prea dădeam importanţă literaturii….învăţam pentru note…aiurea….îmi ziceam….Eminescu….bla bla bla.

    Dar…anii au trecut şi am început să-mi pun „marile întrebări”.
    Şiii…cum credeam eu că nu mă aude şi nu mă vede nimeni…în mintea mea încercam mereu să ghicesc…cum va fi după…după viaţă!
    Cam văzusem…în mare…cum se desfăşoară viaţa…existenţa….a mea şi a altora.
    Probabil, sau mai mult ca sigur şi alţii au făcut acelaşi exerciţiu mental de a forţa graniţa imaginaţiei.

    Nu am găsit…primit…niciun răspuns atunci…când vroiam eu.

    Aşa cum ştiţi din reportajul de anul trecut….am trăit nişte experienţe fascinante…între agonie şi extaz.

    Şiii….mă consider un norocos….că am putut vedea acele frumuseţi…nemuritoare.
    Am luat în calcul…adică vreau să zic că am eliminat posibilele cauze ale acelor vise….călătorii astrale.Mă refer la faptul că nu aveam absolut nici o pregătire…nici măcar nu auzisem de aşa ceva.
    Acum realizez că mi s-a dat voie să văd…..cum este după….sau dincolo.

    Este superb!

    Problema ar fi că…la întoarcere eşti total bulversat….mâhnit că nu ai putut rămâne acolo….şi trist că nu poţi împărtăşi altora cele văzute…trăite…cu toată fiinţa.
    Marele avantaj este că pierzi o mare parte din frica de moarte.
    Îţi joci rolul de om în continuare dar vezi altfel totul.
    Pentru că acum ştii că moartea nu este sfârşitul.

  2. Draupadi

    Cristian, comentariul este exceptional, inteleg dar nu pot inca cuprinde astfel natura profunda a fiintei iubite … Acum poezia are asa o lumina ….in sfarsit!

    Am vazut Filmul “Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring” care evidentiaza, pe langa altele, ca desi ai sansa de a trai langa un model viu de intelepciune , pana nu gresesti tu , nu inveti, nu te transformi definitiv….

  3. brida

    Unii se nasc deja „muriti” pentru a fi de folos altora in „a invia” trezindu-se, doar astfel putand „muri”!
    Multumesc pentru Eminescu-l din tine redat Eminescu-lui din noi!

    Brida

  4. Mica

    Sunt unele înţelesuri pe care le simţi, le intuieşti, dar nu le poţi transpune în cuvinte. Acelaşi lucru l-am simţit când am văzut filmul „Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring” (2003).
    http://raduungureanu.blogspot.ro/2009/11/film-springsummerfallwinterand-spring.html

    Multumesc!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén