Noi oamenii vorbim prea mult și ne simțim prea puțin unii pe ceilalți. Abuzăm de limbaj și săracim în îmbrățișări, în zîmbete, în priviri ochi în ochi, în simplul fapt de a fi suflet lîngă suflet. Măcar cu cei din apropierea noastră, cu cei dragi nouă, să facem în așa fel încît să-i simțim mai mult și să-i cunoaștem prin atingere, prin îmbrățișări, prin altceva decît doar prin cuvinte. Să privim mai des în ochii oamenilor și vom rosti mai puține cuvinte. Oamenii devin ceva mai sinceri și mai buni atunci cînd se privesc în ochi. Atunci cînd ajungem să ne simțim cît de cît unii pe ceilalți, devenim mai buni și mai înțelegători. Războaiele sînt declanșate de cei care nu au privit niciodată în ochii celor pe care i-au atacat. Dacă privind în ochii altui om nu simți că devii mai sincer și mai bun abia atunci poți să-ți dai seama că sufletul tău trebuie însănătoșit. Avem mult mai multe în comun decît tindem să credem în mod obișnuit; avem aceeași scînteie divină, aceeași suflare de viață, aceeași senzație de foame și setea de a iubi. Prin ceea ce avem în comun putem fi în comuniune, iar calea către comuniune începe cu a căuta să ne simțim unii pe ceilalți, cu intenția de a ne cunoaște și altfel decît prin cuvinte.