Pe drumul către desăvîrșire adeseori avem de străbătut punți foarte înguste. De exemplu, cu cît vrem să evoluăm mai mult, cu atît trebuie să ne dezvoltăm puterea personală, însă cu cît avem mai multă putere, cu atît putem cădea mai ușor în infernul orgoliului. Un alt echilibru greu de obținut pe calea evoluției noastre este acela între credulitate și îndoială. Imaginați-vă că aveți de străbătut un drum îngust de creastă: într-o parte este prăpastia credulității, în cealaltă parte este abisul îndoielii. Pășind pe cărarea îngustă de pe creasta muntelui reușim să ne ținem la distanță atît de credulitate cît și de îndoială, dar oamenii care pot să meargă pe acest traseu de creastă sînt relativ puțini.

Nu există om care să nu aibă o anumită doză de credulitate! Nu există minte care să nu se îndoiască! Mai mult sau mai puțin vizibile, credulitatea și îndoiala, fac parte din viața fiecărui om normal.

Credulitatea este direct proporțională cu lipsa de cunoaștere. Cu cît cunoaștem mai puține despre viață, lume și noi înșine cu atît sîntem mai predispuși la credulitate. Există însă și oameni foarte inteligenți, educați, adevărați profesioniști în domeniile lor de activitate, dar care sînt extrem de creduli în alte aspecte ale vieții. Practic, eu nu cred că există vreun om care să nu aibă o doză cît de mică de credulitate. Credulitatea este o caracteristică inerentă minții obișnuite. Pe de o parte mintea vrea să-și explice tot ceea ce ajunge să perceapă, pe de altă parte vrea să muncească cît mai puțin. Astfel, mintea ajunge să preia explicații gata confecționate de alții, adică să apeleze la aceeași metodă de cunoaștere pe care a folosit-o în prima parte a vieții, cînd aveam deplină încredere în adulți și aproape tot ce aveam nevoie să cunoaștem, ne era oferit de către aceștia.

Credulitatea a fost și este fructificată în procesul de manipulare. La scară mai mare sau mai mică cu toții avem tendința de a-i manipula pe ceilalți și în acest proces de manipulare ne bazăm pe credulitatea celorlalți. Dacă vrei să ai control asupra maselor de oameni trebuie să menții în mințile acestora o doză cît mai mare de credulitate. Poți să obții acest lucru fie prin cenzurarea surselor de informații, în regimurile totalitare, fie prin crearea unei inflații de informație în societățile „democratice”. În ambele tipuri de societăți credulitatea mai este menținută la cote mari și prin specularea tendinței fiecărui om de a realiza eforturi cît mai mici, mai ales, în plan intelectual. Mai sînt speculate viciile sau fricile noastre, pentru a ne menține în ignoranță și astfel să fim creduli măcar pe anumite planuri. Sîntem creduli ori de cîte ori avem tendința de a crede imediat ceea ce ni se spune de către altcineva, fără să trecem prin filtrul propriei rațiuni acel „adevăr”. De asemenea, orice om devine mai predispus să creadă ceva dacă I s eoferă perspectiva obținerii unor avantaje.

Nu este necesar să reinventăm roata, dar este necesar să facem mereu eforturi pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a înțelege mai în profunzime realitatea lumii în care trăim. Este necesar să facem efortul de a gîndi! Filosoful Descartes spunea: Dubito ergo cogito; cogito ergo sum – ceea ce înseamnă: Mă îndoiesc, deci gîndesc; gîndesc, deci exist! Noi am păstrat mai ales a doua parte a aforismului, însă prima parte este la fel de valoroasă. Credulitatea este învinsă prin efortul de a gîndi, prin efortul de a descoperi prin noi înșine adevărul unei realități, prin efortul de a vehicula informație de cît mai bună calitate.

 

Pe măsură ce creștem, ajungem să ne dăm seama că nu tot ce ne spun ceilalți este corect sau adevărat. Astfel, începem să ne îndoim și să căutăm adevărul de unii singuri sau să ne construim propriul adevăr pe baza experienței și calităților cognitive proprii. Îndoiala este benfică în primă fază, deoarece ne ajută să învingem credulitatea, însă prea multă îndoială, ne blochează evoluția și chiar bucuria de a trăi. Și credulitatea și îndoiala sînt dăunătoare pentru suflet. Dintre cele două eu optez pe varianta că e mai bine să suferi de credulitate decît de îndoială. Naivitatea lasă loc unei frumuseți sufletești, pe cînd continua îndoială și suspiciune întunecă sufletul și-l face respingător.

Soluția de a ne menține departe atît de credulitate cît și de îndoială este CREDINȚA. Credința este cunoaștere directă, este însă acea cunoaștere pe care nu o putem argumenta logic prin intermediul gîndirii obișnuite. Atunci cînd CREZI, ai în tine însuți dovada adevărului realității în care crezi. De exemplu, credem cu toții în gravitație, chiar dacă foarte puțini pot să explice legea gravitației! În ceea ce privește gravitația nu sîntem nici creduli și nici nu ne îndoim – CREDEM în ea! Adevărurile în care ajungem să CREDEM sînt adevăruri pe care le „cunoaștem” în mod temeinic chiar dacă nu le putem explica. Să credem cu tărie în natura noastră divină, dar nu pentru că vă spun eu sau altul acest lucru, ci pentru că a devenit o realitate de netăgăduit, la fel de evidentă ca și gravitația.