Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Despărțirile

Oriunde în lume, marea majoritate a oamenilor consideră despărțirile ca fiind dureroase. Atunci cînd ne despărțim de ceva sau de cineva sufletul resimte o stare de suferință. Indiferent de cultură, de religie, de vîrstă, de sex resimțim cu toții durere atunci cînd ne despărțim de ceva sau de cineva. Desigur, diferă uneori intensitatea suferinței, dar oamenii care să nu resimtă despărțirile ca fiind cel puțin neplăcute, dacă nu chiar dureroase, sînt extrem de rari. Pînă și Iisus se spune că ar fi rostit pe cruce cuvintele: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” De ce suferim cînd avem de-a face cu o despărțire? Ce anume creează suferința în cazul unei despărțiri? Întrebări, răspunsuri, filosofii, speculații, teorii, terapii, nimic însă care să fi ameliorat de-a lungul miilor de ani efectul dureros al despărțirilor. Oamenii nu au reușit să găsească o soluție externă sau internă pentru a se feri de durerea provocată de despărțiri. N-am reușit să asimilăm în structura noastră genetică deprinderea de a face față cu seninătate oricărei despărțiri. Oricine se naște este sigur că va suferi mai mult sau mai puțin de pe urma despărțirilor.

Soluția oferită de unele sisteme religioase sau filosofice pentru a nu mai resimți suferința provocată de despărțiri este aproape inaccesibilă. Dar totuși există o soluție! Soluția este să eliminăm ignoranța (adică falsa percepție a ceea ce credem că sîntem) împreună cu atașamentul. Atunci cînd ne atașăm de ceva sau de cineva o facem în primul rînd din ignoranță pentru a dobîndi siguranță sau plăcere. Oricîte motive ați crede că există pentru a vă atașa de ceva sau cineva să știți că toate se reduc la rezolvarea acestor două probleme: nevoia de siguranță și nevoia de plăcere. Este ignoranță atunci cînd ajungem să credem că siguranța și/sau plăcerea noastră depind de ceva sau cineva din exterior, iar această ignoranță va conduce mai devreme sau mai tîrziu la suferință. Orice atașament de ceva sau cineva creează obisnuințele. Cînd pierdem ceva sau pe cineva cu care am ajuns să ne obișnuim suferim, pentru că astfel pierdem ceva din ceea ce am ajuns să credem că sîntem noi înșine. Pierderea obișnuințelor creează durerea și nu obiectele sau ființele de care ajungem să ne despărțim. Prin intermediul minții sîntem tributari obișnuințelor. Mintea are nevoie de obișnuințe. Orice situație, oricît de cumplită ar fi, devine agreabilăă dacă am ajuns să ne obișnuim cu ea. Este prețul pe care îl plătim pentru mintea din dotare! Mă rog, unul din prețuri! A trăi cît mai spontan, liber, în momentul prezent, centrat în tine însuți, mereu în compania Dumnezeului din tine, putem deveni mai rezistenți la suferința creată de despărțiri. O curgere e viața, mereu privim alt cer, niciodată nu te poți scălda de două ori în aceeași apă!

Este omenește să suferi atunci cînd pierzi ceva, dar tot de natura noastră umană ține să faci efortul să înveți mai multe despre tine însuți și spiritul din tine. Plîngeți și ardeți în voi durerea oricărei despărțiri, dar nu vă cramponați să rămîneți în durere! Orice despărțire este o șansă de a te redescoperi! Nu vă fie teamă de nici o despărțire. A fost un timp cînd nu aveați ceea ce aveți acum! În aici și acum aveți adevărul vieții! Viața e curgere continuă, dar îi simți gustul numai atunci cînd reușeti să o simți nemișcată. Pentru aceasta fie o faci să se oprească puțin, așa cum visa Faust, fie – mai înțelept – curgi deodată cu ea și i te abandonezi cu totul în mod lucid și pe deplin conștient!

Desigur, mai rămîne soluția lui Iov pentru a face față cu seninătate despărțirilor: Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat!

Previous

Talentul tău

Next

Generozitatea

9 Comments

  1. Anca

    Ne dor despartirile..pentru ca iubind ne deschidem sufletul si orice dezamagire ne lasa cu o rana pe care numai Dumnezeu o poate inchide. Si poate ca nici nu ar trebui sa ne rugam atat de mult ca Dumnezeu sa ne inchida ranile, ar trebui poate sa le purtam cu mai multa demnitate. Cine a spus ca e usor si la indemana oricui sa iubesti? Iubirea adevarata e o alegere constienta.. Putem continua sa iubim cu una sau mai multe rani in suflet. . Si cred ca daca stii sa iubesti corect, Dumnezeu vine si-ti umple golul lasat de despartire. Oare ce a fost in sufletul lui Noica atunci cand a scris acest fragment?
    „Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi; „acum ne putem despărţi”. Căci orice s-ar întâmpla de acum înainte, sunteţi doi omeni care s-au întâlnit.
    Asta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor – de acum devine posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.
    Număr ceasurile bune după numărul despărţirilor posibile.”
    „De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să ai socotelile încheiate.”

  2. ANA

    Eleonora …ceea ce spui tu ma lasa cu gura cascata…ar trebui sa te gandesti mai mult la realitate. Chiar ai impresia ca daca vreodata ai pierde un copil, iubindu-l pe D-zeu mai mult decat pe copil, ai suferi mai putin?!?!?!?

  3. Cristian Ţurcanu

    Draga Flavia,
    eu am scris in articol că atașamentul (dependența de altcineva) se bazează pe nevoia de siguranță sau plăcere. N-am spus că despărțirile s-ar reduce la pierderea plăcerii sau a siguranței. Ba dimpotrivă, recitește măcar ultimul paragraf și sper că va fi mai edificator.
    Fiecare despărțire este o șansă de a ne redescoperi. De exemplu, cînd vorbești cu cineva nu mai poți să vorbești cu altcineva. Astfel cît timp vorbești cu cineva ești blocată în dimensiunea comunicării cu acea ființă. Înteruperea comunicării cu ființa respectivă, idiferent ce a cauzat-o este resimțită cam de toată lumea ca fiind dureroasă, însă totodată, vom avea astfel posibilitatea de a pătrunde în noi dimensiuni ale propriei ființe, avem șansa să ne ocupăm de alte planuri ale realității din care facem parte.
    Iar în ce privește fragmentul din cuvintele lui Iov merită să cititți toată povestea lui Iov pentru a-l înțelege cu adevărat și a vedea că nu este ceva simplist. Eu am pornit de la premisa ca stiți cartea lui Iov și am pomenit doar acele trei propoziții care în esență cuprind o învățătură adîncă legată de raportarea la Dumenzeu, de locul tău în lume și de despărțiri sau, mai exact, pierderi. Multumesc.

  4. Flavia

    Personal consider despartirile, ca ceva mult superior deasupra pierderii cauzate unei nevoi de siguranta sau unei nevoi de placere. Ma refer in primul rind la moartea cuiva extrem de apropiat, ruda sau nu. Personal percep o relatie cu o ruda apropiata sau cu o fiinta draga ca pe pe niste „fire invizibile”, care ne leaga si pe care le avem intre noi, distanta fizica si dimensiunle terestre contind relativ putin. Deci a explica atit de facil si a povesti despre Dumnezeu la modul: „Dumnezeu a luat, Dumnezeu a dat…” imi pare ceva de genul liturghie pe intelesul tuturor.
    Cine a iubit din toata fiinta sa stie ca iubirea e mult deasupra cuvintelor si oricit de „senina” ar trebui sa i se para despartirea, nu o poate accepta ca atare.
    Timpul fizic sterge cu durerile trupesti, sufletesti si mentale din aceasta dimensiune. Fiinta umana aglomereaza in subconstient mai multe experiente, informatii, fapte, simtaminte, realizari, insuccese, alte iubiri, etc. Dar in realitate de pe „discul dur” nu se sterge nimic niciodata, ramine totul adinc sapat in sufletul nostru, si ducem cu noi totul intr-o alta dimensiune intuita si simtita.

  5. eleonora

    Atata timp cat ”iubirile” noastre nu vor fi asezate in sufletul nostru pe o scara a prioritatilor pana atunci vom suferi, suferinta care e buna pentru cresterea noastra spirituala. Caci daca vom suferi pentru lucruri neimportante inseamna ca mai avem mult de suferit si treptat vom mai suferi. Iubirea este strans legata de suferinta, si cand apare suferinta urmare a iubirii noastre inseamna ca nu am iubit bine, sau nu ne-am ales bine iubirile. Personal aplic exemplul din Biblie ”Cine nu iubeste din toata firea si tot cugetul pe Dumnezeu nu este vrednic sa fie numit copilul meu”. Daca iti iubesti copiii sau parintii mai mult decat pe Dumnezeu atunci suferinta este iminenta, insa putem evita suferinta iubindu-ne, deopotriva si parintii si copiii, dar pe plan secund, si dand prioritate iubirii dumnezesti sa ne dezvolte. Asadar, abordarile noastre trebuie sa fie corecte, conform prioritatilor. Si daca prioritatea nr. 1 va fi sufletul si Dumnezeul nostru atunci suferinta treptat va disparea.

  6. Cristian Ţurcanu

    Scrierile mele care pot fi trimise prin email sint toate in acest site. Si eu va multumesc!

  7. dragos

    Va rog daca puteti sa-mi trimiteti niste lucrari scrise de dumneavoastra pe adresa de e-mail ….. Multumesc

  8. Veronica

    Poate că această postare nu place tocmai pentru adevarul celor spuse.
    Mulți ajung să creadă că o iubire e cu atât mai mare și mai adevărată cu cât ne „legăm” mai mult de ființa iubită, cu cât căpătăm convingerea că în lipsa acesteia viața noastră își pierde sensul, cu cât suferința e mai mare la despărțire.
    Știu că suferința nu poate fi evitată de cele mai multe ori, dar de aici și până la a te contopi cu aceasta e cale lungă!
    Ar fi interesant de aflat ce anume nu i-a plăcut lui Gaugain, ce a trezit în fiinta lui cele scrise de Cristian.

  9. Gaugain Perpignac

    Am citit cam toate postarile si asta e prima care nu-mi place.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén