Sper că vă este cunoscută multora dintre voi scena de film în care un protagonist jonglează în fața altuia cu un pistol sau două în timp ce celălalt deloc impresionat de măiestria acestuia îi dă un pumn sănătos în față de-l face să-și piardă cunoștința. Sau scena similară, la fel de comică în care un protagonist se agită sigur pe el cu o sabie în mînă în timp ce celălalt, senin, scoate un pistol și îl împușcă.

Dacă știi că e o comedie ce poți să faci decît să rîzi, dar cînd așa ceva ți se petrece la propriu și nici nu știi dacă e comedie sau dramă nu prea mai știi ce să faci. Să rîzi, să te superi, să te cerți (asta în cazul în care ai mai rămas în viață) după așa o lovitură. Cam în postura jonglerului mă simt de fiecare dată cînd scriu sau vorbesc. Jonglez cu propoziții și cuvinte, uneori chiar cred că impresionez, că fac ceva frumos și eficient, dar inexorabil urmează mereu și mereu să primesc în față pumnul sănătos al VIEȚII și iar mă trezesc la pămînt acoperit de praful cuvintelor făcute țăndări. Să zicem că este totuși o comedie și să rîdem. O nouă reprezentație poate provoca noi rîsete. Nu luați prea în serios cuvintele. Își au ele rostul lor, dar cînd e să descrie Viața și Spiritul pot deveni cel mult comice.

Gîndirea bazată pe cuvinte e ca și trenul cu aburi în epoca TGV-ului.