Față de supărare fie ne facem că nu există, o negăm, fie ne lamentăm, ne autosugestionăm că suntem foarte supărați, ne autocompătimim. Nici una, nici cealaltă dintre aceste două atitudini nu este foarte constructivă și benefică pentru suflet. Supărarea trebuie recunoscută și acceptată, dar totodată este necesară o acțiune prin care să ieșim din ea. O recomandare ar fi să condiționăm complacerea în supărare de o acțiune care ne creează oarecare disconfort sau, dimpotrivă, lipsa ei ne-ar întrista și, astfel, pare a fi mai simplu să renunțăm la supărare decât să facem sau să nu facem o acțiune. De exemplu, dacă mă supăr și mă lamentez că sunt supărat și mă complac în această stare mult timp, atunci nu mai mănânc nimic până nu îmi trece supărarea. Și dacă suntem persoane „rele de foame” până la urmă foamea ne va face să renunțăm la supărare. Puteți găsi și alte asocieri de acest fel. Un alt exemplu ar fi următorul: dacă ne place foarte mult să navigăm pe internet, ne putem impune să nu mai intrăm pe internet până nu ne trece supărarea. Dorința de a intra pe internet va fi la un moment dat (destul de repede) mai mare decât inerția de a ne complace în supărare. Important este să dăm dovadă de tărie de caracter și odată ce am stabilit o astfel de asociere, specifică nouă, să o respectăm. Astfel, supărările vor dura mult mai puțin sau vor trece mult mai repede pe un plan secundar al vieții.

Se mai spune că atunci când ne rugăm la Dumnezeu să ne ia o supărare, El ne-ar răspunde, zic cei care îl aud, că nu este necesar să ne ia El supărarea, ci trebuie să ieșim noi din ea, să o lăsăm deoparte!