Omul e mai presus de orice! Mai presus chiar și decît Dumnezeu. Un rege află că există undeva în regatul său un om sfînt. Trimite pe cineva să-l invite la palat ca să-l cunoască și el, însă omul sfînt refuză. Regele, orgolios, trimite cîteva gărzi să-l aducă forțat la palat. Ajunge sfîntul în fața regelui și acesta îi spune. „De ce nu ai acceptat să vii de bună voie cînd te-am invitat frumos? Nu știi oare că am puterea să te alung din regatul meu?” Omul sfînt se pleacă în fața regelui și îi spune plin de umilință. „Cu adevărat ești un mare rege. Ești chiar mai mare și mai puternic decît Dumnezeu!” Regele ușor încurcat de vorbele sfîntului, încîntat de măgulirea adusă, dar și ușor nedumerit de o asemenea afirmație îl întreabă pe sfînt: „De ce spui că aș fi mai mare decît Dumnezeu?” Sfîntul îi răspunde cu la fel de multă smerenie: ”Pentru că tu poți să ma dai afară din împărăția ta, pe cînd Dumnezeu n-are unde să ma alunge din Împărăția lui.”
Omul își este propriul dușman. Cele mai mari atrocități împotriva oamenilor au fost declanșate de alți oameni. Fiind în vîrful lanțului trofic, nu mai înțelegem ce înseamnă a evolua, nu mai înțelegem ce înseamnă a fi uniți și a colabora. Ne sabotăm unii pe ceilalți, ne considerăm, fiecare în parte, buricul pămîntului și rătăcim bezmetici în niște construcții sociale aberante.
Dumnezeu ne iubește necondiționat. Omul iubește mereu doar în anumite condiții. Dumenzeu ne lasă liberi. Omul îngrădește libertatea omului. Omul e cel mai tare! Cînd ne-om trezi oare din nebunia aceasta?