Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: aprilie 2013

Gesturi mărunte

Majoritatea acțiunilor pe care le realizăm zi de zi par a fi nesemnificative. Viața ne este plină de gesturi mărunte, vorbe rostite de dragul de a vorbi, gînduri de tot felul, fără noimă. Avem această tendință de a considera unele acțiuni ca fiind importante, iar altele ca fiind nesemnificative. Dacă priviți în urmă puteți sesiza, totuși, că, adeseori schimbări radicale au apărut în viață ca urmare a unor acțiuni mărunte. O acțiune măruntă chiar poate genera schimbări semnificative în ceea ce privește cursul vieții. Astfel, consider că este necesar, din perspectiva artei de a trăi, să fim mereu vigilenți, atenți, conștienți de fiecare gest pe care îl facem, de fiecare vorbă pe care o rostim, de fiecare gînd pe care îl gîndim. Nu este ușor să ajungem la o stare de vigilență atît de ridicată încît să conștientizăm și să estimăm consecințele fiecărui gest sau fiecărei vorbe, însă atunci cînd alegem să pătrundem mai adînc în natura noastră interioară sau în misterele lumii este necesar să dezvoltăm această capacitate de a fi mai mereu vigilenți. La viteze mici nu-i o problemă dacă mai facem acțiuni neconștientizate și negîndite, însă la o intensitate mai mare a trăitului chiar și cele mai mărunte gesturi pot declanșa consecințe foarte complexe și profunde. Nu există gesturi mărunte, nu există clipe care să nu fie trăite la intensitate maximă!

Iubesc să înfloresc!

Se umplu grădinile de flori și parfum. Copacii se îmbracă în verde, în timp ce unii mai nerăbdători înfloresc mai repede decît înfrunzesc. Iubesc primăvara, iubesc să înfloresc! Pe fiecare fir de păr din cap îmi simt gîndurile cum urcă încolăcindu-se ca vrejul de fasole pe arac. Vor să iasă la soare și să-nflorească. Unele vor crea doar parfum și frumusețe, altele vor rodi idei gustoase și hrănitoare. Îmi simt rădăcinile gîndurilor adînc înfipte în lumina sufletului. O sevă plină de emoții sănătoase și oligosentimente urcă și hrănește dinlăuntru fiecare gînd ieșit la soare. Iubesc să înfloresc primăvara! Iubesc să vă văd cu gîndurile înflorite!… Sau măcar cu o floricică la ureche…

Concret, dincolo de introducerea poetică, vreau să vă spun că merită să vă jucați cu primăvara, să vă apropiați de un pom înflorit și să-i inspirați cu nesaț aroma miilor de flori. Faceți acest lucru ca și cum ar fi pentru ultima dată cînd veți mirosi un pom înflorit. Priviți de aproape frunzele care cresc și îndrăzniți să le atingeți, să le simțiți nașterea. Fiți mai aproape de primăvară și mai prezenți în ea. Nu vă plimbați prin primăvară ca printr-un muzeu! Multă vreme am făcut asta! Mai și zimbeam cînd vedeam pe vreun copil cum se joacă cu florile, cum le studiază, le atinge, cum le vorbește și le soarbe parfumul. Zîmbeam cînd vedeam vreun adult, în speță vreo femeie, în preajma unui pom înflorit cu capul lăsat pe spate și brațele larg desfăcute, inspirînd adînc parfumul florilor. Mi se părea ceva artificial, un gest de fațadă. Însă anul acesta mi-am permis să-l fac și eu și vă spun drept… merită! Apropiați-vă mai mult de primăvară. Are daruri ascunse care nu se revelează decît de aproape, prin astfel de gesturi. Ceea ce ca oameni maturi am ajuns să considerăm a fi „prosteli copilărești” chiar sînt lucruri pe care merită să le facem! Îndrăzniți să fiți mai aproape de viață și pe cît posibil mai lăsați cărările bătătorite sau măcar opriți-vă și așezați-vă jos la marginea lor și simțiți că trăiți cu toată ființa nu numai cu gîndurile.

Timp furat

Omul contemporan va ajunge probabil să fie supranumit „omul ocupat”. Se fac eforturi considerabile pentru a se organiza viața socială în așa fel încît omul să fie subjugat și controlat, lăsîndu-i-se  totuși senzația că este perfect liber. După ce ai făcut un împrumut pe 30 de ani și mai bine de jumătate de salar este rata la bancă numai liber nu te mai simți. Sîntem tot timpul ocupați. Mințile ne sînt asaltate mereu și mereu de lucruri neesențiale, de pleavă. Sîntem ținuți mereu și mereu cît mai departe de noi înșine și de propriile nevoi sufletești. Ni se induc tot felul de sugestii cum că fericirea constă în a avea nu știu ce lucruri. Ni se tot inoculează ideea că o vacanță în nu știu ce locuri exotice ne poate relaxa cu adevărat, însă în realitate aproape toți oamenii se întorc mai obosiți din concedii decît erau la plecare. Nu vă mai lăsați amăgiți! Drămuiți-vă timpul, aveți grijă de el, pentru că fiecare clipă o ai o singură dată.

În vremurile noastre este un lux să ai timp pentru tine. Cînd eram copil ni se spunea la școală că tehnologiile vor deveni atît de eficiente încît vom ajunge să muncim cel mult patru ore pe zi, iar în restul timpului putem să trăim pentru a ne bucura, pentru a ne dezvolta și îmbogăți sufletele. Chiar am crezut în această perspectivă și nu mică mi-a fost mirarea să mă descopăr ca adult într-o lume în care toți sînt pe fugă sau prea obosiți pentru a se mai bucura de un copac înflorit, de o întilnire cu un prieten, întîlnire care să nu presupună rezolvarea a nu știu cîtor probleme, ci să exprime doar bucuria de fi împreună, de a vorbi sau de a tăcea împreună. Chiar cred că este necesar să fim mai atenți cu timpul pe care îl avem, chiar merită să trăiești mai modest, dar cu timp liber pentru sufletul tău, decît să muncești întruna doar pentru a avea nu știu ce lucruri sau pentru a-ți împlini nu știu ce satisfacții fantasmagorice.

Exceptînd situațiile cînd munca ta este și pasiunea ta, nu merită să muncești mai mult decît este strict necesar, minimul posibil. Este nevoie de timp pentru a visa, este nevoie de timp pentru a iubi, este nevoie de timp pentru a ne simți cu adevărat împreună, este nevoie de timp pentru a ne trezi sufletele. De ce acum 100 de ani era suficient să muncească un singur membru al familiei și să aibă posibilitatea să-și întrețină din salarul primit întreaga familie? Cum de a scăzut productivitatea muncii atît de mult? Cînd și cum și ce s-a petrecut de este nevoie acum de două salarii într-o familie și adeseori de multe ore suplimentare și nici acelea nu ajung decît pentru strictul necesar? Chiar atît de proști am devenit?! Chiar n-am știut să ne menținem o organizare socială cu adevărat orientată în slujba omului? Acum 150 de ani ca să facă o afacere cineva din Iași cu cineva din Timișoara aveau nevoie de cel puțin vreo două săptămîni pînă ajungeau să bată palma. Acum se poate rezolva într-o zi sau în cîteva minute și cu toate acestea omenii se plîng mult mai mult de lipsa de timp decît cei de acum un secol. Cu siguranță undeva, ceva, cineva ne-a furat timpul. Cu cît comunicăm mai ușor și călătorim mai repede cu atît avem mai puțin timp liber! Nu vi se pare ciudat? Haideți să ne recîștigăm timpul! Sînt bucuros că tinerii de azi încep să-și dea seama că nu mai trebuie să se supună unui sistem și încep să-și facă mai mult timp pentru ei. Din păcate îl irosesc pe distracții ieftine. Dar măcar își vor timpul înapoi. E un pas!

Chezășia

Oare se mai întreabă cineva în zilele noastre unde se duce Soarele cînd apune? Poate doar copiii, dar ei iau lucrurile așa cum sînt cînd este vorba de fenomenele mari ale Naturii sau ale lumii. Ce, noi adulții ne întrebăm ce e cu galaxia nu știu care, din cadrantul nu știu cît? Fiecare vedem doar ceea ce putem înțelege. Cînd citim Biblia, de exemplu, nu reținem din ea decît ceea ce are legătură cu experiența noastră de viață. Ceea ce este prea îndepărtat de experiența noastră de viață aproape că nu este văzut deși, totuși, citim și rîndurile respective. Abia după ce am mai trecut prin anumite experiențe de viață începem să ne amintim și să înțelegem unele ziceri pline de înțelepciune pe care cîndva le-am citit sau le-am auzit, dar nu ne-au trezit nici un interes la vremea respectivă. De exemplu, în cartea lui Solomon există îndemnul plin de înțelepciune să nu te pui chezaș pentru altcineva. Cu toate că am citit cîndva și această carte a lui Solomon, anul trecut tot m-am pus chezaș pentru niște oameni pe care credeam că îi cunosc bine. Dar de unde! Viața este plină de surprize! Oamenii pentru care am garantat nu s-au ținut de cuvînt; mi-am pierdut prieteni, dar am mai cîștigat puțină înțelepciune. Cînd vrei să ajuți pe cineva, ajută-l doar atît cît poți face prin tine însuți, fără să mai implici pe altcineva și viața ta va fi mai simplă!

Și dacă e să revenim la prima propoziție din articol, chiar așa, unde se duce Soarele cînd apune? V-ați întrebat vreodată cu toată seriozitatea unde se duce Soarele? Și dacă ar fi să ne referim la Soarele interior al fiecăruia dintre noi, el unde se duce cînd apune? Și dacă e să răsară, poți estima cam cînd va răsări? Ați avut vreun Soare care să apună fără să mai răsară vreodată? V-a apus vreodată un soare în lumină și nu în noapte?

Cultivarea ideilor bune

Dacă vrem să avem o recoltă bogată de stări sufletești de înaltă calitate trebuie să începem prin a însămînța în cîmpul minții gînduri bune, idei valoroase. Semințele se găsesc gratuit la oamenii îmbunătățiți, în cărțile lor sau chiar și în articolele de pe acest blog puteți să găsiți semințe de gînduri bune și idei spirituale valoroase.

Semințele se iau prin rezonanță. Dacă simțiți că o idee este bună ea face să vibreze ceva înlăuntrul vostru. După ce ați luat o idee bună trebuie să ajungeți să o simțiți ca și cum ar fi a voastră. O idee bună poate să vă fie utilă doar dacă ajungeți să o simțiți ca și cum s-ar fi născut în voi înșivă.

După ce avem o idee bună ea trebuie crescută! Trebuie hrănită zi de zi, cît mai des, cu energie adecvată. Modalitatea prin care noi hrănim o idee sau alta este limbajul interior, discursul lăuntric continuu pe care îl întreținem cît sîntem în starea de veghe. Mintea analizează și întoarce pe toate fețele cam orice subiect mai relevant cu care ajunge să interacționeze pe parcursul unei zile. „Grijile” continue pe care ni le facem față de un lucru sau altul ne consumă cam toate rezervele de energie, astfel că multe din ideile și gîndurile noastre bune ajung să fie neglijate și treptat slăbeasc și chiar se ofilesc. Cum discursul interior nu prea pote fi oprit, el poate fi măcar orientat către subiectele legate de ideile valoroase pe care am ajuns să le sădim în ființa noastră. Gîndiți-vă cît mai des la noile idei pe care ați ajuns să le înțelegeți și să le adoptați cu încredere pentru ca astfel le hrăniți. Gîndind despre ele, sau gîndindu-vă la ele, practic, le alimentați cu energie și acestea încep să crească.

Cînd o idee ajunge să crească destul de mult ea se transformă într-o trăire. O idee devine o viziune, o realitate trăită cu toată ființa, o realitate cumva de sine stătătoare în raport cu propria imaginație. Cînd o idee se tranformă într-o trăire ea devine foarte eficientă și poate da multe roade în sufletul nostru. Însă pentru a permanentiza producerea roadelor bune din ideea bună sădită inițial este necesar ca în continuare să hrănim trăirea pe care am avut-o vizavi de ideea respectivă și să gustăm din roadele ei. Hrănirea se face în același mod, aducînd mereu și mereu gîndurile către ea. Discursul nostru interior trebuie să fie centrat pe ideea bună de la care am pornit inițial și pe trăirea legată de ea. Astfel, o bună parte din energia noastră lăuntrică va hrăni în continuare această idee și nu se va pierde pe tot felul de subiecte trecătoare și inutile.

De exemplu, o idee bună poate fi aceea prin care ajungeți să conștientizați că aveți un suflet divin, că în voi înșivă există o scînteie din Dumnezeu Tatăl. La început, pentru mulți oameni o astfel de idee nu spune mare lucru. Ba chiar este destul de stingheră și nu prea îi putem asocia multe gînduri. Citind însă și discutînd cu alții despre această idee, ea începe să se contureze tot mai clar. Limbajul interior devine mai elaborat, gîndurile noastre vor fi mai mult timp centrate pe ea. Astfel, ideea noastră bună se va hrăni tot mai mult și la un moment dat putem avea o viziune a propriului suflet, o trăire directă a prezenței acelei scîntei divine din noi înșine. Continuînd să păstrăm gîndurile orientate mai mereu către această idee și totodată trăire, experiență vie, directă, vom aduce și mai multă energie care să o hrănească. Treptat această idee devine principala noastră preocupare, iar toate celelalte devin chestiuni de pe un plan existențial secundar. Astfel, ne putem îmbunătăți toată viața, pentru că atunci cînd ajungem să trăim în primul rînd cu convingerea că avem un suflet divin și că sîntem una cu totul, vom fi mai săraci în dorințe, mai răbdători, mai inteligenți, mai iertători și mai iubitori. Toate acestea ne aduc o mare eficiență în rezolvarea problemelor, în experimentarea din plin a bucuriei.

Bucuria de a dărui

Într-un fel sau altul creștem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiți avîndu-le. Iar și iar ne surprindem că spunem: mai caut să obțin și asta și atunci chiar că voi fi fericit!

Printre cele mai frecvente stări de suferință sînt cele generate de iubirea neîmpărtășită. Ne doare că nu sîntem iubiți, mai ales de cei pe care îi iubim. În realitate, ceea ce ar trebui să ne fericească ar fi însăși starea de iubire din sufletul nostru, indiferent dacă ea este sau nu împărtășită, conform așteptărilor pe care ni le-am creat. De exemplu, dacă iubim norii, nu ne dezvoltăm nici o așteptare legată de un răspuns din partea lor și nici nu vrem să-i luăm acasă, să fie doar ai noștri. Îi privim pe cer, ne încîntă cu frumusețea lor, îi iubim și toate acestea ne bucură, chiar și în lipsa unui răspuns din partea lor. Însă acolo unde mintea crede că ceea ce iubim trebuie să posedăm și cel/cea pe care îl/o iubim trebuie să ne iubească la rîndul lui/ei pentru a fi fericiți, atunci iubirea din sufletul nostru nu mai este suficientă pentru a ne face să fim fericiți, pentru că mintea a mai impus o condiție, condiția de a ni se răspunde cu aceeași iubire.

Este bine să exersăm renunțarea. În loc să agonisim, să practicăm renunțarea. Să renunțăm măcar la ceea ce ne prisosește și să realizăm că acest gest de renunțare este mai încărcat de fericire decît gestul prin care am acumulat ceva. Să învățăm să fim generoși și să dăruim. Cînd ajungem să simțim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură și darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruiești ceva celorlalți. Exersînd în acest mod, putem ajunge să ne eliberăm de atșamentele și fricile noastre și vom fi cu adevărat fericiți ori de cîte ori vom simți iubire în suflet, indiferent dacă ne este sau nu împărtășită. Bucuria de a iubi poate fi o avevărată binecuvîntare pentru oricine dintre noi. Toată viața ni se va transforma din momentul în care nu mai condiționăm fericirea noastră de tot felul de alte așteptări. Sărăcind în așteptări ne vom îmbogăți în bucurie.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén