În ultima vreme se tot incriminează egoul. Egoul, simțul eului, conștiința de sine pe care o manifestăm în starea de veghe este o necesitate ontologică. Așa sunt rânduite să fie lucrurile. Avem nevoie de această conștiință de sine pentru a exista, pentru a experimenta existența umană. Nu egoul este problema, ci egoismul.

Egoul a ajuns să fie incriminat pentru că forma de conștiință pe care ne-o oferă este prea limitată. Egoul, se spune, ne limitează la identificarea cu trupul și mintea, ori acestea sunt mult prea puțin în comparație cu ceea ce poate reprezenta conștiința în forma sa pură. Însă nu egoul trebuie incriminat, ci cunoașterea superficială și trunchiată a ceea ce suntem. Cu cât cunoaștem mai puțin despre trupul și mintea noastră, cu atât vom avea un ego mai strâmt și mai înclinat către egoism. Cunoașterea superficială a ceea ce reprezintă cu adevărat trupul ne formează un ego sărac și superficial. Cunoașterea în profunzime a trupului, a celulelor care îl compun, al atomilor din care suntem alcătuiți ne face să avem totodată o conștiință de sine, un ego, mult mai „educat”, mai vast, mai înțelept și mult mai puțin egoist. Atunci când reușim să înțelegem natura ultimă a trupului nu ne vom mai identifica doar cu el, ci cu tot universul și astfel facem trecerea de la un ego mic și superficial la o conștiință de sine cosmică și absolută, dar care să știți că este tot un fel de ego, pentru că individualitatea, sentimentul existenței tale unice, nu dispare și nu se pierde. Adevărata conștiință de sine nu este diferită de conștiința egoului, doar că are o profunzime și o cuprindere extraordinare.