Categorie: Arta de a trai Page 3 of 35

Așa cum un copil găsește ceva atractiv și interesant de explorat în orice situație sau împrejurare, la fel am putea să ne propunem să abordăm evenimentele vieții, activitățile curente, „ghinioanele” care ne apar în cale. Am scăpat farfuria cu mîncare pe jos!? am scăpat-o! De ce să facem din asta o tragedie? Când eram copii găseam așa ceva ca fiind interesant, hazliu, ceva inedit. Putem fi la fel ca atunci când eram copii, chiar dacă acum știm că avem de curățat podeaua. Pînă la curățarea podelei, am putea să zîmbim, să găsim ceva atractiv în mîncarea împrăștiată pe jos.

Trăim ca și cum am avea de ajuns undeva. Trăim ca și cum n-am avea voie să mergem decât pe cărările bătătorite. De multe ori nici măcar nu știm unde, dar știm sigur că avem de ajuns undeva. N-avem de ajuns nicăieri. Viața este destinația noastră, trăitul ne este menirea! Observă-te, joacă-te, fii fericit! Înțelege și te înțelege și dacă e să vrei ceva, atunci nu îți dori nimic mai puțin decît TOTUL! Iubește-te!

Una dintre cele mai grele conștientizări pentru majoritatea dintre noi este conștientizarea imperfecțiunii noastre, conștientizarea ignoranței care ne caracterizează, în mai toate domeniile vieții. A recunoaște și a accepta faptul că suntem slab pregătiți în ceea ce privește cunoașterea de sine, cunoașterea mediului înconjurător, cunoașterea universului este unul dintre cele mai grele lucruri, pentru că a recunoaște și a accepta aceasta, nu se rezumă doar la a ști că nu știi, a accepta cu adevărat că ești ignorant înseamnă a te mobiliza să cercetezi, să studiezi, să experimentezi să te îmbunătățești în mod continuu. Nu este suficient să spui că „asta n-o știu”. N-o știu, dar fac efortul de a o afla!

Toți avem senzația că știm la perfecție unele domenii ale vieții. Mai toți avem senzația că știm ce este iubirea, ce este sufletul, ce este lumina, ce este viața. Faptul că ne considerăm cunoscători a tuturor acestora este cea mai mare piedică în calea transformării și perfecționării. Autosuficiența și lenea, la care, adeseori, se adaugă și orgoliul, ne țin blocați în ignoranță și într-un surogat de viață din care nu ieșim decât cu vânătăi pe suflet și un noian de regrete.

Nu este o tragedie să recunoști, față de tine însuți, în primul rând, că nu știi ce este cu adevărat iubirea și apoi să te străduiești să o cercetezi. Nu cercetarea este dificilă, ci dificil este să trezești curiozitatea și abnegația de a studia cele mai importante aspecte ale vieții, fără de care nu vom putea muri împăcați și senini!

Astăzi, cu ocazia zilei internaționale a femeii mă adresez bărbaților. Astăzi transfigurăm cu ușurință Femeia, vedem tot ce este mai frumos în ea, o vedem ca pe o adevărată Forță Cerească. În restul zilelor, trebuie să o ajutăm să devină așa cum o vedem astăzi – sublimă, cutezătoare, fascinantă, sensibilă, întruchipare a bunătății! Tocmai din cauza sensibilității lor, femeile sunt extrem de complexe, adeseori confuze, temătoare, neputincioase, capricioase, ca să nu spun chiar de-a dreptul răutăcioase. Transfigurarea noastră continuă le creează cadrul necesar transformării. Transfigurarea noastră, prețuirea și iubirea noastră le ajută să devină conștiente de tot ceea ce este mai frumos și sensibil în ele. Transfigurarea noastră, mereu înnoită, le ajută să-și depășească temerile, să-și înțeleagă sufletul și menirea. Pentru noi nu este dificil să le transfigurăm, mai dificil este să ne menținem această transfigurare până când ele reușesc să devină așa cum le-am văzut într-un moment copleșitor de iubire! Vă provoc să vă mențineți transfigurarea de astăzi pentru tot restul anului!

O primăvară frumoasă vă doresc tuturor și fie ca speranțele de iubire să vă fie împlinite. Prima opțiune să vă fie mereu, în orice împrejurare vă veți afla, iubirea plină de bunătate. Suntem creați din iubire, suntem născuți pentru a dărui iubire. Un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o privire plină de compasiune, un gest de tandrețe sunt darurile pe care le putem oferi zi de zi, daruri care ne vor îmbogăți sufletește și ne vor ferici. Putem simți toate acestea cu predilecție în zilele de primăvară însorite, așa cum este și ziua de astăzi. Vă îmbrățișez cu infinită iubire!

Una dintre cele mai mari realizări a oricărui om este aceea de a ajunge să-și dea seama că sufletul său, ființa sa, trebuie să se vindece. Este inevitabil ca în procesul creșterii și maturizării să nu acumulăm diverse traume, traume care acționează ca niște ziduri, traume care ne împiedică să exprimăm frumusețea iubirii din sufletele noastre. Astfel, conștientizarea că este necesară o vindecare a sufletului, conștientizarea că multe din reacțiile noastre sunt generate de traume și nu de adevăratele intenții ale sufletului este un prim pas uriaș pe calea transformării și îmbunătățirii vieții personale.

Se spune că la baza tuturor acțiunilor noastre se află două motive: frica sau iubirea. Frica este cu atât mai mare cu cât am avut parte de dureri mai mari în procesul de creștere. Iubirea este cu atât mai mare cu cât am reușit să o dăruim mai mult, chiar și celor care de-a lungul timpului ne-au rănit. Deși frica este necesară în anumite privințe, de preferat ar fi ca acțiunile noastre să aibă la bază impulsul dat de iubire. Puținătatea iubirii este un alt semn că suntem marcați de traume adânci, traume care pot fi conștientizate și vindecate tocmai prin preocuparea de a face să sporească iubirea în sufletele noastre.

Iubirea este foarte jucăușă. Creativitatea ei este întrecută doar de spontaneitatea ei. Dacă la un moment dat remarci că, în relația cu persoana iubită nu mai ești plin de spontaneitate și jucăușenie, e semn că iubirea ta s-a atenuat, că te-ai retras în rutina obișnuințelor, obișnuințe construite pe principiul economiei de resurse și energie. Iubirea, prin jucăușenia ei extraordinară este totodată și foarte solicitantă, ne cere să trăim pe un nivel de energie ridicat și deși, iubirea își poate asigura resursele energetice necesare prin ea însăși, la un moment dat obosim, nu pentru că n-am mai avea energie, ci pentru că nu suntem obișnuiți să trăim la un nivel energetic intens și înalt. Dacă ai iubit rar și pentru scurte perioade de timp, dacă ai început să iubești târziu (după douăzeci de ani) și nu cu intensitatea unui frumos nebun, înseamnă că iubirea ta se va manifesta ca și cum ar fi lipsită de putere și acest lucru se vede în primul rând prin lipsa de jucăușenie, spontaneitate și acțiuni ușor nebunești, acțiuni care condimentează relația și o înfrumusețează într-un mod cu totul deosebit.

În momentul în care observăm că nu mai suntem jucăuși în iubire este necesar să realizăm efortul de a reaprinde jocul iubirii. Fie prin reluarea unor atitudini de la început, fie prin creativitate urmăriți să readuceți spontaneitatea, jucăușenia în cadrul relației voastre. Imediat ce veți reuși aceasta, se va reaprinde și iubirea, iar iubirea, la rândul ei, vă va inspira și vă va susține în creativitate și joacă.

Iubirea adoră să se joace! Fiți cât mai jucăuși!

Începeți-vă ziua cu tandrețe, cu bunătate și dragoste împărtășită. Zâmbiți cuiva, zâmbiți luminii, zâmbiți-vă vouă înșivă, când vă priviți în oglindă. Scrieți câteva cuvinte frumoase, la prima oră, cuiva drag, care este departe. Împărțiți bunătate și frumusețe și lăsați, revoltele, animozitățile, încrâncenările pentru mai târziu, pentru după cafea, cum ar spune unii. Creați-vă oaze de iubire, de frumusețe imediat ce v-ați trezit dimineața. Gândiți-vă mai întâi de toate la cineva drag, la voi înșivă, zâmbiți, spuneți sau scrieți cuvinte frumoase. Așa se începe o zi bună!

În orice necaz există și mângâieri. Nu există zi, în viața nimănui, în care să nu apară bucurii și mângâieri, chiar dacă ele par a fi mărunte și nesemnificative în comparație, cu durerile sau neîmplinirile pe care le avem. Privind în urmă, putem să vedem că până și în cele mai negre zile din viața noastră am avut parte și de motive care să ne aducă bucurie, chiar dacă atunci n-am reușit să le observăm și să le apreciem ca atare. Dumnezeu nu ne lasă în nici un necaz ne-mângâiați. Depinde, însă, de noi să fim capabili să recunoaștem gesturile de bunătate și acele daruri care ne sunt oferite cu multă generozitate, chiar și în timpul celor mai grele încercări din viața noastră. De exemplu, când trecem printr-un necaz, de regulă avem întotdeauna parte de o atenție ceva mai mare din partea celorlalți. Întotdeauna apare cineva care să ne încurajeze, să ne aline, să ne mângâie sufletul sau chiar să ne susțină concret în efortul nostru de a alunga necazul, chiar dacă nu este cel care ne-am aștepta să facă aceasta. Merită să apreciem atenția și susținerea care ne sunt oferite în zilele noastre mai negre și să ne bucurăm, deși par a fi nesemnificative.

În orice situație de viață am fi, există întotdeauna avantaje și dezavantaje, motive de a ne bucura și motive de a suferi sau măcar de a ne îngrijora. De aceea, mi-am dat seama, cu timpul, că oricât de mare ar fi un necaz, nu merită să rămâi focalizat doar pe suferința pricinuită și astfel să nu mai vezi motivele de bucurie și mângâierile care vin odată cu el. Creștem în înțelepciune dacă vom reuși să observăm și să apreciem bucuriile care ne sunt oferite, chiar și în cele mai negre zile din viața noastră.

S-a spus prea multă vreme că omul este trup și suflet ca și cum ar fi alcătuit din două principii distincte, total diferite între ele. În realitate această idee, care și-a avut importanța ei la vremea respectivă, este totuși o concepție eronată. Omul este un întreg, în om se manifestă un singur principiu sub diferite forme și elemente. Trupul este forma vizibilă a sufletului, iar partea invizibilă este structurată pe nivele de vibratorii din ce în ce mai fine, pînă la granița transcendenței din care își trage suflarea. Sufletul este cel care creează intelectul, conștiința de sine, capacitatea de a gîndi, simțurile, senzațiile și elementele din care ne sunt formate toate care ne compun. Sufletul este sursa tuturor acestora, numai că nu toți mai reușim să conștientizăm aceasta. Astfel, deși suntem suflet pur și înalt, în realitate nu suntem decât ceea ce reușim să conștientizăm că am fi. De aici, din această putere diferită de conștientizare se nasc toate diferențele care există între noi, separările și luptele, deși suntem cu toții la fel de întregi și chiar interconectați pînă la suprapunere la cel mai înalt nivel de ființare.

Bucuria o trăim în suflet indiferent de cauza care o declanșează. Dacă ai mâncat ceva bun sau dacă ai văzut ceva frumos, dacă ai auzit ceva plăcut sau ai primit o îmbrățișare, toate acestea sunt doar stimuli senzoriali, însă bucuria declanșată de aceste percepții se trăiește în suflet. Sufletul este comoara noastră, sufletul este adevărata noastră identitate, sufletul este tot ceea ce avem și suntem. Sănătatea și curățenia sufletului se reflectă în sănătatea și curățenia vieții privită în întregime. Sufletul este singura parte din noi care rezistă chiar și dincolo de moarte, sufletul este casa noastră, sufletul trebuie să devină singura noastră grijă.

Mintea, deși face parte din suflet ea uneori devine arogantă și își asumă un statut mai mare decât cel care i-a fost hărăzit. Mintea poate prelua conducerea și administraea întregii ființe, deși nu a fost creată decât ca un instrument al cunoașterii. Sufletul este stăpânul ființei, este însăți ființa, mintea doar administratorul, dar când stăpânul este slab, mintea începe să se comporte ea ca un stăpân, ajungând să se considere adevăratul proprietar al ființei. Se va impune cu viclenie, cu forță, se va impune chiar și în ceea ce privește manipularea sufletului și va genera o realitate iluzorie, o realitate care nu va mai fi integată în fluxul adevărului și al armoniei. Astfel, mintea parvenită și uzurpatoare, oricât de puternică ar fi, știe în străfundurile ei că autoritatea de stăpân este falsă, că în realitate ea ocupă un post care nu i-a fost hărăzit și pe care l-a obținut prin fraudă, folosindu-se de o adormire a sufletului. Astfel, mintea are o frică în ea, frica de a fi descoperită, frica de a nu se trezi sufletul, frica de a nu-și pierde autoritatea pe care a dobândit-o și care o face să se simtă importantă. Aceasta este sămânța tuturor fricilor, iar fricile ne fac să lucrăm mult împotriva propriului suflet, pentru ca nu cumva acesta să se trezească și să-și revendice dreptul natural și înnăscut de stăpân. Și cum cea mai simplă metodă de a ne trezi sufletul este să ne bucurăm, să trăim cât mai frecvent și mai intens starea de bucurie, Mintea va lucra neobosit pentru a face bucuriile tot mai rare și tot mai slabe. Mintea ne condiționează bucuria de tot felul de lucruri extrem de dificil de obținut, astfel că nu ne mai putem bucura de lucrurile simple. Apoi, dacă mai reușim să ne bucurăm din când în când, mintea va acționa deîndată pentru a face ca bucuria să nu crească și să nu dureze prea mult.