Arta de a trăi

Analogii mai mult sau mai puțin comice putem face între cele cinci simțuri clasice pe care le cunoaștem cu toții și cele cinci simțuri mai puțin conștientizate ca atare evidențiate și caracterizate de către mine în articolul precedent.

Astfel, bunul simț l-aș asocia cu simțul gust. Cine este de bun gust cam în tot ce face este totodată și plin de bun simț. Simțul umorului l-aș asocia cu simțul văz, pentru că și văzul și umorul au în comun lumina; simțul umorului ne aduce o lumină aparte. Simțul răspunderii l-aș asocia cu simțul miros, pentru că cel care are răspundere se fereste de lucrurile care nu-i miros a bine. Simțul măsurii l-aș asocia cu simțul tactil, cel care este cumpătat știe să atingă lucrurile și să se lase atins de ele cu tandrețe și blîndețe. Și, în sfîrșit, simțul datoriei l-aș asocia cu simțul auz, pentru că doar cine știe să asculte poate fi un om care își îndeplinește cu sfințenie îndatoririle. Sper ca v-am făcut să zîmbiți, măcar un pic!

Cel mai bun simț este … bunul simț.

Cel mai agreabil simț este … simțul umorului.

Cel mai apreciat simț este … simțul răspunderii.

Cel mai necesar simț este … simțul măsurii.

Cel mai civic simț este … simțul datoriei.

Visătorul este poate printre cei mai fericiți oameni. Cel care crede în visele sale, cel care își menține mereu atenția îndreptată către un vis, prin meandrele vieții își găsește mai ușor calea către fericire. Desigur, chiar dacă visul nu va fi niciodată atins, el tot ne va arăta calea cea bună și ne va salva de la rătăcire, așa cum Steaua Polară ne ghidează pe cărările lumii fără a o atinge vreodată. Un vis profund, un vis în care să credem cu multă tărie este cea mai bună variantă pentru a da sens vieții, pentru a ne menține mereu într-o expansiune a cunoașterii, pentru a fi fericiți și mai ales pentru a fi cu adevărat de folos celorlalți.

Sînt tot mai rari visătorii, iar cei care sînt cu adevărat visători se recunosc și prin faptul că ei devin pentru mulți din jurul lor un fel de izvor de însuflețire, o sursă de inspirație, de optimism sau cel puțin de încurajare. Un visător autentic strălucește! El devine un fel de lumină către care se îndreaptă sufletele confuze, firave, plăpînde, așa cum noaptea – rătăciți fiind pe un cîmp sau în pădure – avem tendința să ne îndreptăm către prima lumină pe care o vedem.

Un visător autentic crede în realitatea visului său, crede în posibilitatea de a-și împlini visul, însă nu este deloc tulburat sau necăjit dacă știe că va mai trece ceva timp pînă cînd visul său se va împlini. Uneori doar așteaptă, alteori acționează concret cu multă hotărîre în vederea împlinirii visului său, însă ceea ce manifestă permanent un visător autentic este credința în visul său. El are o convingere profundă că mai devreme su mai tîrziu visul său se va împlini, pentru că el îl vede deja ca realitate.

Un grup de oameni sau chiar un popor prosperă cu adevărat atunci cînd are suficienți visători în mijlocul lui. Ar trebui să avem grijă de cei care au darul de a visa. Astfel de oameni ar trebui să fie remunerați doar pentru că au puterea de a visa cu adevărat. Nu oricine are imaginație este și un visător. Un visător nu dă naștere doar unei mulțimi de gînduri. Acelea sînt simple dorințe. Un visător creează efectiv în mintea lui realitatea pe care o visează. Apoi, prin sufletul său el încarcă creația minții sale, îi dă „substanță”, o însuflețește și cînd reușește să facă aceasta măcar într-o mică măsură, atunci el declanșează o serie de procese de rezonanță, care vor face ulterior ca tot Universul să contribuie la concretizarea acelei realități la care a visat cu putere.

Un visător este un om cu un talent extraordinar. Cu toții am făcut ore de desen la școală, dar numai cei talentați au devenit pictori. Nu oricine are dorințe este considerat un visător. Visătorul are talentul, puterea de a amorsa procesele de rezonanță prin care să atragă susținerea întregului Univers, pentru a face posibilă împlinirea visului său. Nu oricine visează are această putere, de a determina Universul să se miște în direcția materializării visului său! De aceea sînt atît de valoroși visătorii!

Un visător este un om fericit, un om împlinit chiar dacă nu va avea niciodată nimic mai mult în afară de visul său.

Poți spune că ești un visător? Dacă da, care este visul tău? Acum la ce visezi?

Gîndim prea mult! Ne-am mutat în minte ca să ne îmbunătățim viața și am rămas prizonierii minții. Doamne, cum de am ajuns să gîndim atît de mult!? Cum de ne-am dat trăirea pe o adunătură de gînduri. Cum apare în noi o emoție, o stare, o simțire cum intervine mintea și o transformă de îndată în gînduri. Vedem cerul senin presărat cu nori pufoși drăgălași și deîndată începem să gîndim: „ce frumos e cerul! ce albastru este! Oare cît de adînc este Cerul? și norii cum de plutesc?” etc. În loc să ne simțim bine, privind cerul, ne gîndim că ne simțim bine. În loc să iubim, ne gîndim că iubim. Este dificil de sesizat diferența dintre a te simți bine și a gîndi că te simți bine, dar este totuși o mare diferență.

Avem nevoie să reînvățăm să simțim, să privim, să trăim pur și simplu. Este bună și gîndirea, dar parcă prea a pătruns peste tot și în toate și nu mai reușim să scăpăm de ea nici măcar în iubire. Chiar și aici în spațiul sacru al inimii pătrunde cu nonșalanță mintea cu temerile, cu calculele și cu planurile ei. Una dintre cele mai mari provocări pe care o avem în față și poate, totodată, soluția pentru o viață mai bună și o lume mai bună constă în a reînvăța să simțim, să trăim și nu doar să gîndim. Gîndurile există doar în spațiu și timp. Trăirile sînt atemporale și aspațiale. Gîndurile generează o mulțime de griji și prea puține soluții. Simțirea aduce mereu plinătate și sens. Investind în gîndire și predîndu-ne gîndirii am reușit să creăm condiții mai bune de viață, dar nu am crescut cu nimic calitatea fericirii noastre și nu am rezolvat mai nimic din problemele fundamentale ale omului.

Sincer, gîndim prea mult. Am acordat cîndva credit gîndirii și astăzi ne domină cu strășnicie. Cel mai evident semn că sîntem sclavii gîndirii este plictiseala. De asemenea, putem să ne dăm seama ca sîntem excesiv mentali dacă, oprindu-ne din orice activitate ne simțim stingheriți, simțim un gol sau chiar un atac de panică nejustificat. Îngrijorările excesive arată de asemenea că trăim prea mult prin intermediul gîndurilor noastre în detrimentul simțirii. Ne-am predat gîndirii și ea nu ne-a oferit altceva decît o falsă cucerire a lumii. Sensul și valoarea vieții vor fi date mereu nu de ce ajungem să avem și să gîndim, ci de ceea ce ajungem să trăim în mod direct cu întreaga ființă. Nicicînd nu te vei simți viu datorită gîndurilor, ci datorită trăirilor directe cu întreaga ființă a fiecărei clipe.

În sufletul omului Credința este vecină cu Iubirea. Există o relație foarte strînsă, de bună vecinătate, între Credință și Iubire. Dacă crezi în ceva sau cineva ajungi să și  iubești acel ceva sau pe acel cineva. Dacă iubești pe cineva sau ceva ajungi să și crezi în acel cineva sau în acel ceva. În mod normal, cînd nu mai crezi în cineva sau ceva nici nu mai iubești pe acel cineva sau acel ceva. Dacă nu iubești ceva sau pe cineva nici nu poți să crezi în acel ceva sau cineva. Greu de spus care dintre cele două se manifestă mai întîi – Credința sau Iubirea, dar aceasta ar fi o problemă falsă pentru că ceea ce contează este să crezi și să iubești, să iubești și să crezi.

În cele mai multe situații Iubirea și Credința conlucrează, se manifestă împreună, se suțin reciproc și aproape că se confundă una cu cealaltă. Există însă și situații în care Credința și Iubirea rămîn separate, fiecare în casa ei, respectîndu-se reciproc, dar fără a mai intra una peste cealaltă. În sufletele oamenilor, încă nevindecate și necuprinse în totalitate de lumină, Iubirea și Credința pot să se manifeste separat, pe rînd și eventual în direcții diferite. Există situații cînd poți să iubești mult pe cineva fără a crede însă în acel cineva, tot așa cum poți să crezi în cineva fără a-l iubi pe acel cineva. Nu vă faceți griji dacă treceți prin astfel de situații. Aveți doar răbdare. Dacă măcar una dintre cele două puteri extraordinare vă animă sufletul, atunci lucrurile sînt pe un făgaș bun. Mai devreme sau mai tîrziu cele două se vor întrepătrunde și se vor contopi, manifestîndu-se împreună așa cum este și normal. Trebuie doar să avem răbdare să mai curățăm sufletul de cine știe ce resturi de gînduri negre, tristeți de demult îngropate printre amintiri, dureri scijelite pe scoarța celulelor. Fie Credința, fie Iubirea va putea să vindece toate acestea și să facă posibilă conlucrarea lor spre bucuria sufletului și a lumii.

Crezi în ceva? Ai ceva sau pe cineva în care crezi? Simți că există o realitate posibilă în pofida oricăror evidențe potrivnice? Doar cel care crede construiește ceva, doar cel care crede ajunge să lărgească orizontul în care trăim. Doar cel care crede în ceva sau cineva își poate trezi cu adevărat sufletul. Întreabă-te cu toată seriozitatea în ce crezi tu acum? Ai măcar un bob de credință în sufletul tău? Sau ai doar ceva speranță leșinată și poate un dram de încredere anemică!

Credința este altceva decît speranța. Credința este o forță mobilizatoare, o forță care te face să te simți VIU aici și acum. Speranța este doar o așteptare, speranța este o modalitate de a transfera responsabilitatea în afara ta. Credința te implică în mod direct în realizarea unui eveniment. Speranța te ține pe margine și te face doar să aștepți să dea viața peste tine. Credința te face creator de viață și realitate. Speranța te transformă doar într-un cerșetor. Oricum, este bună și speranța, dar să nu o mai confundați niciodată cu credința. Este o diferență uriașă între speranță și credință, ca diferența dintre un manechin din plastic si un om viu.

Încrederea nu este credință. Încrederea este o caracteristică a minții. Credința este o putere a sufletului. Încrederea este minunată, dar ea are nevoie de semnale pozitive, favorabile pentru a se manifesta. Încrederea se bazează pe presupuneri, pe un demers al minții care pornește de la o cunoaștere anterioară și dispune totodată de o bună capacitate de a prevedea un rezultat sau o direcție în care se îndreaptă lucrurile. Încrederea se manifestă doar dacă avem informații care să susțină ralitatea față de care spunem că avem încredere. Dacă la noi ajung informații care infirmă realitatea față de care aveam încredere, încrederea noastră începe să se clatine și chiar să dispară. De exemplu, încrederea într-un om. Credem în acel om atît timp cît avem informații favorabile despre el. În momentul în care ajung la noi informații nefavorabile despre acel om, informații care contravin valorilor noastre proprii, atunci pierdem încrederea în acel om. Credința rămîne mereu, chiar și atunci cînd toate „evidențele” sînt potrivinice și ne spun că ne înșelăm. Cînd crezi într-un om, crezi în el chiar dacă este de nesuportat adeseori, chiar dacă nu are nicio logică pentru tine comportamentul și manifestările lui. Dacă ai credință atunci nimic nu te poate face să o pierzi. Încrederea sau speranța mai pier – credința rămîne mereu.

Ce să zic! Este foarte bună încrederea! Ea arată totuși un om cu sufletul sănătos. Un om cu prea multe traume nu mai poate avea încredere și cu atît mai puțin credință. Un om care are încredere este un om în viața căruia vioara întîi este mintea, iar sufletul undeva în fundal, însă chiar dacă este pe un loc secund, sufletul lui este totuși sănătos. Dar tot mai bună este credința, acea forță care te face să simți că trăiești într-o realitate miraculoasă, îmbătat de savoarea misterelor. Credința este aceea care te face să fii atît de viu și prezent în tot și în toate, exuberant sau tăcut.

Iată o afirmație care se poate substitui tuturor tratatelor de teologie sau spiritualitate, în general, se poate substitui oricăror metode de dezvoltare personală – CREDE ȘI NU CERCETA! Desigur, foarte puțini oameni sînt cu adevărat capabili să urmeze pur și simplu acest sfat, acest îndemn, acest imbold, această cerință, această necesitate. Chiar și acum, atît mintea mea cît și a voastră, vrea să înțeleagă de ce este suficient doar să credem și nu să cercetăm? Se așteaptă o explicație, se așteaptă o argumentație, eventual cît mai detaliată, o argumentație bine închegată în structuri lingvistice pline de măiestrie pentru a vă convinge astfel să alegeți să credeți și nu să cercetați. O astfel de argumentație se impune cu atît mai mult cu cît acest îndemn de a crede și nu de a cerceta și-a cam pierdut valoarea de-a lungul a cîtorva secole de promiscuitate religioasă din Evul Mediu, fiind asociată cu situații și oameni care au dovedit contrariul, care au scos în evidență doar caracterul manipulator al unui astfel de îndemn. Nu am ce argumentație să vă ofer. Pot să spun doar că acest îndemn „crede și nu cerceta!” a fost înțeles și transmis în mod eronat. Forma lui corectă este „Crede mai întîi și abia mai apoi cercetează!”. Dacă vrei să înțelegi ca să crezi nu vei ajunge prea departe în cunoașterea și realizările tale. Dar dacă mai întîi crezi și apoi cercetezi pentru a înțelege, multă cunoaștere îți va fi oferită și mari vor fi realizările tale ca om în această lume.

Aici nu este vorba despre a crede în Dumnezeu, despre credința de factură religioasă. Este vorba în general despre orice formă de credință. Credința este o putere a sufletului care se manifestă sau nu, fără a fi neapărat asociată de un obiect. A crede este un verb, este o acțiune și totuși este înainte de toate o stare, o putere a sufletului. Cu mintea nu reușim să ajungem să vedem Credința la ea acasă, putem să-i vedem însă faptele ei, manifestarea ei. În general, spunem despre cineva că are credință, dacă îl vedem acționînd plin de convingere în existența unei realități care pentru noi – ca și observatori din afară – rămîne ascunsă și de neînțeles, care nu poate fi nici pe departe explicată prin intermediul cunoașterii intelectuale. Chiar și în domeniul științific ceea ce a condus la marile descoperiri și realizări tehnologice a fost credința, credința unor oameni într-o realitate care nu putea fi înțeleasă inițial, care nu putea fi văzută, dar care exista totuși ca o realitate indubitabilă pentru cel care avea credință în ea. A crede în ceva este singura modalitate de a cerceta cu adevărat acel ceva dincolo de granițele a ceea ce s-a ajuns să se cunoască despre acel lucru. A crede este cea mai puternică modalitate de a te mobiliza în vederea atingerii unui scop, este cea mai puternică modalitate de a te conecta la o realitate care există în mod obiectiv, chiar dacă nu poate fi înțeleasă prin intermediul minții. Credința este o putere care la rîndul ei conferă multe alte puteri omului în care se manifestă – puterea de a munci, puterea de a înțelege, puterea de a depăși constrîngerile sociale, conveniențele de tot felul, puterea de a rzista în condiții vitrege, puterea de a te ridica și a merge mai departe indiferent de eșecurile pe care le-am avut și multe alte puteri sînt susținute de CREDINȚĂ.

Orice realizare mai importantă a fiecăruia dintre noi s-a bazat mai întîi pe credință – am  crezut că putem să facem acel lucru, am crezut în noi înșine și astfel am găsit apoi resursele necesare pentru a ne îndrepta în direcția către care ne-a îndemnat inima. Mai întîi credem și apoi cercetăm și acționăm pentru a și înțelege realitatea în care credem. Desigur, nu întotdeauna și nu pentru oricine este necesar să și înțeleagă lucrul sau realitatea în care crede. Pentru mulți oameni este suficient să creadă, fără a mai urmări să pătrundă cu mintea realitatea pe care oricum o simte ca fiind incognoscibilă în esența ei. Credința în Dumnezeu este o astfel de credință care nu are nici un sens să fie urmată de o cercetare. Realitatea lui Dumnezeu chiar nu poate fi înțeleasă cu mintea pentru că ea nu se află în cîmpul minții, ea este dincolo de gînduri, ea este cea care creează mintea.

Există și forme de credință care impun și o cercetare minuțioasă. De exemplu, Einsten a crezut mai întîi în relativitate și abia mai apoi a făcut eforturi pentru a exprima această credință a lui astfel încît să fie pe înțelesul celorlalți. Sau, cînd cineva crede că poate să devină un foarte bun violonist el chiar are nevoie să cerceteze mai apoi și să exerseze cu acel instrument pentru a ajunge să devină ceea ce a crezut că poate să devină. Cu alte cuvinte, există forme de credințăa care nu necesită deloc o cerectare ulterioară, așa cum există forme de credință care impun ca și necesitate cercetarea și efortul de a înțelege realitatea în care credem. Există și  forme de credință unde cercetarea ulterioară este sau nu este necesară în funcție de fiecare om în parte. De exemplu, un om bolnav crede cu toată ființa lui că se va însănătoși. În unele cazuri această credință îl va însănătoși „în mod miraculos” fără să facă nimic altceva, însă în multe alte cazuri această credință trebuie să fie urmată de acțiuni concrete de a cerceta diverse modalitătți prin care să fie redobîndită starea de sănătate. De reținut totuși că și într-un caz și în celălalt ceea ce ajută cel mai rapid la însănătoșire este puterea credinței. Dacă este să continuăm cu astfel de exemple să spunem și despre faptul că ceea ce îl face valoros pe un medic este credința lui că poate să-i vindece pe oameni. De ce un medic care a avut rezultate mai proaste la învățătură devine mai bun profesionist, în sensul că vindecă mai ușor și mai mulți bolnavi, decît un altul care a avut note mai bune în studenție dar cu toate acestea rezultate muncii sale nu sînt prea mari? Ceea ce îi diferențiază este CREDINȚA în puterea de a vindeca nu doar știința de a vindeca. Cînd crezi în ceea ce faci devii foarte bun în acel domeniu. Poți să ai toate cunoștințele dintr-un domeniu, dacă nu ai dragoste față de el și nu crezi în el, nu vei avea rezultate deosebite, nu vei depăși condiția unui om comun.

În încheiere, un secret – credința chiar dacă este un dat al sufletului ea este totodată și o chestiune de alegere. Dacă nu am fost înzestrați de Dumnezeu sau de Natură cu darul credinței putem să-l atragem în sufletul nostru, alegînd să avem un comportament bazat pe credință. Să ne începem fiecare zi cu o stare de bucurie, cu o stare că vom avea peste zi parte de miracole, cu o stare că sîntem înconjurați de mistere nemaipomenite, care conclucrează pentru binele sufletului nostru și atunci chiar așa se va și petrece.

Este un pas înainte atunci cînd te oprești măcar pentru o clipă din tăvălugul vieții pentru a contempla lumea, ființa, inima, soarele, mintea sau luna.

Este un pas înainte atunci cînd te retragi din toate care nu simți că sînt ale tale.

Este un pas înainte de fiecare dată cînd rămîi pe loc, liniștit și nu fugi după toate fantasmagoriile minții.

Este un mare pas înainte orice pas făcut în direcția inimii tale.

Este un pas înainte orice bine pe care l-ai făcut în lumea aceasta cu o inimă sinceră.

Să faci un pas înapoi poate fi uneori șansa unui pas înainte pentru mulți din jurul tău.

Este un pas înainte și atunci cînd începi să înțelegi că, deși ți se spune să cauți cu frenezie fericirea, suferința nu trebuie alungată, pentru că numai ea poate da valoare, contur și claritate bucuriei tale. Suferința este atrasă de faptele noastre rele, dar de plecat pleacă singură, nu trebuie să te lupți cu ea. Cînd suferi nu denigra suferința, îndreaptă-ți eforturile spre lumină și suferința va pleca singură. Suferința nu trebuie nici îndrăgită sau căutată, dar dacă a apărut în viața ta accept-o cu seninătate. Este un mare pas înainte cînd ajungi să înțelegi aceasta.

Este un pas înainte atunci cînd cu înțelepciune reușești să găsești echilibrul între a trăi pentru ceilalți și a trăi pentru inima ta.

Este un pas înainte atunci cînd realizezi ca cea mai profundă savoare a vieții nu vine din realizarea lucrurilor mărețe, ci din capacitatea de a fi pe deplin și plăcut emoționat de cele mai banale gesturi sau lucruri.

Este un pas înainte atunci cînd începi să înțelegi cît de insignifiantă este viața ta și cît de absurd este să faci sacrificii enorme doar pentru a fi „Cineva”! N-am văzut prostie mai mare decît să alergi după faimă! Desigur, nu faima este problema, pentru că unii devin faimoși datorită valorii lor, problema este dorința de a fi faimos, asta da, este o mare prostie, mai ales în zilele noastre în care astfel de valori – celebritatea, faima – sînt extrem de perisabile.

Este un pas înainte pentru sufletul tău atunci cînd nu mai simți să mergi în direcția dată de scopurile iluzorii ale lumii și începi să te simți tot mai bine cu tine, cu ceea ce ai, acolo unde ești.

Totuși, este un pas înainte să renunți la așteptări îndelungi și să faci măcar un minim gest de îndrăzneală prin care să cauți să obții ceea ce pînă acum doar ai așteptat să primești de la alții sau să-ți pice din cer.

Este un pas înainte să acționezi și să eșuezi decît să nu fi acționat deloc niciodată.

Există și un loc din care, dacă privești, remarci că orice pas făcut este un pas înainte. Chiar și statul pe loc este tot un pas înainte din perspectiva acestui loc! Tot așa cum există un loc din care se vede că oricîți pași ai face nu te deplasezi nicăieri, un loc din care dacă privești nu există înainte sau înapoi, stînga sau dreapta, sus sau jos. Este un mare pas înainte să ajungi în acest loc. Vă îmbrățișez!

Chiar nu contează dacă ești bărbat sau femeie, bogat sau sărac – în interior avem aceeași împărăție. Nu lucrurile dau valoare vieții, ci trăirile interioare legate de acele lucruri. Chiar există un nivel al trezirii sufletului de la care nu mai contează dacă ai cu ce te îmbrăca sau nu, dacă mergi pe jos sau ai elicopter. În anumite situații chiar nu ne diferențiază lucrurile sau funcțiile pe care le avem. De exemplu, într-un avion care se prabușește chiar sînt toți la fel – nu mai contează că ești la clasa întîi sau la clasa a doua.

Dacă ai trecut de – să zicem – 40 de ani și nu ai realizat încă faptul că doar ceea ce ai în interior contează, ar trebui să te determine să-ți reevaluezi întreaga viață. Dacă ai 50 sau 60 de ani și încă mai alergi după cai verzi pe pereți ar putea să fie deja cam tîrziu pentru a te mai bucura de trezirea sufletului. Dacă n-ai găsit o cale să ieși din ceața minții, dacă n-ai gasit o cale de a conștientiza ceea ce ești fără să te raportezi la lucrurile pe care le ai sau la rolurile pe care le interpretezi în societate înseamnă că șansele de a te mai trezi chiar sînt foarte mici.

Pe vremea mea în clasa întîi foloseam bețisore pentru socotit. După ce ajungeai prin clasa a patra deja te amuza ideea de a socoti cu ajutorul betișoarelor. În procesul de trezire a sufletului pe această planetă aproape cu toții avem de trecut prin ceața minții, apoi avem însă de muncit pentru a scăpa de iluziile create de minte, de toată risipa de energie și timp pentru a-ți împlini tot felul de dorințe. Foarte puțini reușesc să scape de limitările și zidurile propriilor gînduri, care inițial au avut totuși un rol benefic. De exemplu, poți fi animat de ideea că trebuie să-ți construiești o casă mai mare. Cauți soluții, muncești tot mai mult și în 5-10 ani poți să obții o casă mai mare. Aceasta nu înseamnă însă că vei fi mai fericit, mai sănătos sau că vei avea neapărat o altă condiție socială. Totuși, efortul de a-ți construi o casă este în acest moment singura cale prin care sufletul tău învață să acumuleze putere și experiență. Cînd reușești să descoperi împărăția din interior chiar nu mai contează dacă trăiești într-o colibă sau într-un palat, însă pînă cînd nu ai această conștientizare rămîi captiv în ceața minții și prin eforturile realizate măcar acumulezi putere în suflet. După eforturi îndelungate destul de mulți ajung să realizeze că nu se merita să facă toate acele sacrificii doar pentru a-și construi nu știu ce vilă sau pentru a dobîndi nu știu ce faimă, însă fără acele eforturi nu se puteau trezi. Desigur, calea cea mai bună ar fi să te poți trezi fără să pierzi zeci de ani cu atingerea a tot felul de scopuri lumești inutile sau chiar prostești. O condiție necesară pentru trezirea sufletului este să ai cît mai multă energie. Aceasta se poate obține prin educație sau prin eforturi intense de a „realiza” ceva în viață. A doua condiție, mai ușor de îndeplinit, este să orientezi corect această energie și să o aduci la vibrația potrivită. Pe această planetă majoritatea sîntem în faza în care trebuie să acumulăm energie pentru a ne putea trezi, pentru a putea deveni conștienți că avem în interior o împărăție sublimă. Pentru aceasta fie vom investi eforturi în educație, fie în tot felul de iluzii.

Poate că ar trebui să fiu ceva mai clar și mai nuanțat în legătură cu acest subiect. Lucrurile sînt ceva mai complexe și chiar ceva mai complicate față de cum le-am prezentat aici, succint, în cîteva zeci de cuvinte, însă odată ce te trezești, marea dificultate cu care te confrunți este că nu știi cum să faci ca să-i trezești și pe cei de lîngă tine. E ca și cum ai trăi într-o altă lume, o lume paralelă deși ne privim și ne zîmbim unii altora. Începeți prin a vă spune că este necesară o trezire, chiar dacă nu aveți încă nici o idee despre ce ar însemna această trezire. Priviți-vă nud în oglindă din cînd în cînd și întrebați-vă „cine sînt?” și „de ce sînt aici?”, „cum pot să-mi găsesc împărăția din mine?”.

Poate că cea mai mare problemă socială de oriunde din lume este aceea de a trezi în oameni responsabilitatea, dăruirea sau cel puțin corectitudinea. Din păcate, la noi, există un număr prea mare de oameni care sînt înclinați mai degrabă spre comoditate, lene, si ingeniozitate doar în a găsi soluții ca să trăiască pe spatele celorlalți. În anii 90 ne mîndream că avem în țară oameni foarte bine pregătiți în mai toate domeniile profesionale, aveam o clasă muncitoare bine pregătită profesional, aveam în general oameni de omenie, oameni gata să se ajute în mod corect unii pe ceilalți. Azi, cînd mai vorbesc cu unii sau alții care au dezvoltat o afacere îi aud plîngîndu-se că nu au oameni cu care să lucreze, nu mai există oameni capabili aproape în nici un domeniu și ce este mai rău, nu mai există oameni care să fie dispuși să învețe, să se pregătească profesional și să-și asume responsabilități nici măcar contra unor recompense semnificative. Sînt tot mai puțini astfel de oameni. În mai puțin de un sfert de veac s-au pierdut foarte multe din calitățile noastre ca popor și am împrumutat foarte mult din defectele și valorile altor etnii.

Cu toate acestea, fiecăruia dintre noi îi rămîne provocarea de a fi un om între oameni, de a trăi cît mai frumos și de a deveni un izvor de bunăstare, iubire, înțelepciune, frumusețe și omenie. Soluții există, informații există, mai trebuie doar imboldul lăuntric, ferm, de a deveni un om între oameni prin eforturi realizate cu responsabilitate și perseverență. Chiar nu-mi explic cum de am ajuns atît de repede să resimțim o așa mare lipsă de oameni, de oameni responsabili, dăruiți sau cel puțin corecți și cinstiți. Iubesc oamenii, mă bucură oamenii, cred în oameni, dar toate acestea pentru că mă străduiesc să văd partea bună din fiecare și să nutresc speranța că va veni și un climat mai prielnic pentru omenie.

Nevoia de oameni de calitate este una din conștientizările ultimilor trei săptămîni în care am fost în concediu și am întîlnit oameni și situații destul de diferite față de cele cu care mă întîlnesc în mod curent. Dacă eram adeseori tentat să cred că totuși sînt prea pesimiști cei care se plîng de lipsa de oameni de calitate am ajuns să mă întîlnesc în mod direct cu astfel de situații și să le dau crezare. Sînt un om care este foarte optimist în ce privește bunătatea oamenilor și m-am născut cu o înclinație foarte mare de a privi cu multă transfigurare oamenii, cu înclinația de a le acorda mereu foarte multă încredere și de a-i vedea capabili să manifeste cu predilecție omenia. Sper să-mi păstrez această calitate, dar mai mult sper că oamenii chiar vor fi frumoși, buni, omenoși fără a fi nevoie să-i transfigurăm pentru a-i vedea astfel.