Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: mai 2014

Iubire – cunoaștere – iubire

Ceea ce iubești ajungi să cunoști, iar ceea ce cunoști ajungi să iubești.

Aceasta este calea sufletelor sănătoase și armonioase. Există și varianta în care ceea ce ajungi să cunoști nu te conduce neapărat la iubire, ci la plictiseală sau chiar respingere. Acestea sînt reacțiile egoului. Cînd ești în suflet ceea ce ajungi să cunoști, ajungi să și iubești, dar cînd ești în ego ceea ce ajungi să cunoști va începe să te plictisească sau chiar să-ți trezească repulsia. Dacă vrem să creștem, să călătorim în largul sufletului este necesar să avem iubire în suflet, să fim mereu în iubire. Altfel, ne vom tot păcăli și vom bate pasul pe loc în bătătura strîmtă și stearpă a egoului.

De exemplu, în relațiile dintre oameni: fie începi prin a cunoaște pe cineva și cu cît îl cunoști mai mult cu atît ajungi să-l iubești mai tare, fie începi să iubești pe cineva și cu cît îl iubești mai mult cu atît îl cunoști mai bine. Există însă și varianta în care începi prin a te îndrăgosti de cineva și cu cît ajungi să-l cunoști mai bine cu atît îți trece îndrăgosteala mai repede. În astfel de situații fie nu găsești puterea de a aduce relația la un nivel mai profund, adică să te muți din ego în suflet, fie nu vă este dat să aveți acea relație. Relațiile care ne sînt cu adevărat necesare pentru suflet sînt acelea în care, cu cît iubești mai mult, cu atît îl cunoști mai profund pe celălalt și cu cît îl cunoști mai profund, cu atît îl iubești mai mult. Cînd reușești să te înscrii pe o asemenea linie a profunzimii, poți să atingi cerul și să împlinești visul iubirii, acela de a te desăvîrși.

O regulă de bază pentru relații de calitate

Ceea ce dăunează foarte grav sufletului este să vorbești de rău oamenii pe care i-ai iubit sau îi iubești.

Poți să cerți ființa iubită, poți săi-i spui cîte în lună și în stele, dar să nu faci niciodată acest lucru în prezența altor persoane. Dacă vrei să ai parte de relații de calitate este absolut necesar să eviți să vorbești de rău pe cei cu care ai avut sau ai încă o relație.

Dacă ai iubit pe cineva, chiar și pe cineva care ulterior s-a dovedit a fi un om nemernic, nu ai voie să-l vorbești de rău față de alte persoane. Atît timp cît sufletul tău s-a aprins cîndva de iubire față de cineva, acea iubire a fost curată și sinceră și minunată. Dacă acum vorbești de rău omul pe care l-ai iubit (chiar și dacă ai dreptate) este ca și cum distrugi tot ceea ce a fost cîndva frumos, sublim, înălțător în sufletul tău. Este ca și cum ai smulge florile din grădină și ai lăsa buruienile.

Desigur, poți să te desparți de cineva, se petrece frecvent ca cei de care ne îndrăgostim să ne dezamăgească, însă iubirea pe care am simțit-o inițial față de acea persoană a fost și va rămîne în veci adevărată. Dacă vrei să păstrezi măcar o fărîmă din ceea ce a fost bun în relația cu acel om, din ceea ce a fost iubire în sufletul tău este absolut necesar să te abții de a-l judeca, de a-l bîrfi, de a-l vorbi de rău față de alte persoane. Dacă nu vei reuși să ții cont de acest lucru, sufletul tău va fi tot mai puțin capabil să iubească și îți va fi tot mai dificil ulterior să ai o relație de calitate.

Este necesar, de asemenea, să evităm să încurajăm astfel de situații. Dacă un cunoscut începe să vorbească de rău pe cineva din viața lui în prezența voastră, urmăriți cu tact, cu diplomație și fermitate să schimbați subiectul. Mai devreme sau mai tîrziu propriile voastre relații vor avea de suferit dacă vă place să-i ascultați pe ceilalți, vorbindu-i de rău pe cei din viața lor.

Din nefericire, această practică este foarte larg răspîndită peste tot în lume și este una dintre cele mai mari cauze care subminează calitatea relațiilor de iubire dintre oameni.

Timp de coacere

Omul nu poate fi foarte diferit de restul naturii. Dacă privim în natură observăm că multe lucruri au nevoie de timp pentru a se dezvolta în mod armonios. Se sădește sămînța, după care trebuie să așteptți să încolțească, să dea lăstari, să crească, să înflorească, să dea rod ș.a.m.d. Omul vrea să grăbească totul! Caută agenți de creștere, face modificări genetice și tot felul de inginerii doar pentru a grăbi lucrurile, pentru a ajunge mai repede la rezultatele finale și după un timp tot el este cel care se simte furat, care se întreabă unde și cum s-a scurs viața lui, cînd au trecut așa repede anii?

În procesul de selecție naturală probabil că vor reuși să se impună cei care vor avea capacitatea să facă față ritmului din ce în ce mai accelerat al vieții, cei care se vor adapta la fluxul rapid de informații. Dar aceasta este doar o supraviețuire socială, pentru că din punct de vedere spiritual și individual se vor dezvolta cei care vor reuși să-și creeze un ritm natural al vieții, vor reuși să lase lucrurilor timp să crească, să se maturizeze sau, altfel spus, să se coacă în voie. Faptul că astăzi informația circulă foarte repede nu este neapărat un avantaj, ba dimpotrivă!

De exemplu, o idee valoroasă pe care ajungem să o aflăm, citind o carte, un articol sau chiar și un simplu aforism are nevoie de timp pentru ca ea să prindă rădăcini în sufletul nostru și să înceapă să ne transforme în conformitate cu natura ei. Ideile aparțin altei dimensiuni a existenței decît aceea cu care sîntem obișnuiți. Ideile vin din cu totul alt tărîm decît cel în care trăim ca ființe întrupate. Nu toți oamenii au capacitatea de a primi idei pure, înalte direct din tărîmul lor. Majoritatea oamenilor preia ideile de la cei care au reușit să le capteze și să ni le prezinte mai apoi într-o formă pe care să o putem înțelege cît de cît. După ce venim în contact cu o idee este necesar să o înțelegem, este necesar să ne gîndim la ea. Dacă citim un aforism care ne impresionează este necesar apoi să ne tot gîndim la el, să-l repetăm, pînă cînd ajungem să-l înțelegem în profunzime. Cu cît ne vom gîndi mai des și mai mult la acel aforism cu atît vom începe să realizăm acțiuni care să fie conforme cu acel aforism. Abia după ce vom realiza din ce în ce mai multe acțiuni conforme cu acel aformism, vom începe să ne transformăm, iar după ce vom ajunge să exprimăm acel aforism prin modul nostru de a fi, vom spune că, în sfîrșit, acea idee inițială a dat roade, s-a maturizat, a ajuns la dezvoltarea ei maximă.

Vremurile în care trăim fie ne țin departe de contactul cu ideile pure ale înțelepciunii, fie ne bombardează cu aforisme zi de zi, aforisme foarte valoroase de altfel, dar cu care nu ne întîlnim mai mult decît ne ia să citim cuvintele care le exprimă. Le uităm foarte repede! Nu vă grăbiți să trăiți, nu grăbiți viața, nu cantitatea de aforisme citite ne va transforma! Chiar și un singur aforism de vom reuși să-l înțelegem în profunzime și să ajungem să-l exprimăm prin ceea ce sîntem, ne va transforma atît de mult încît să putem spune că am avut o viață sublimă.

„Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii.”  Eleanor Roosvelt

„Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul!” Oscar Wilde

Totul contează

Adeseori sîntem tentați să credem că numai lucrurile mari contează în viață, însă faptele minore și insignifiante sînt la fel de importante ca și marile decizii, sau marile gesturi, marile evenimente care au loc din cînd în cînd în viețile noastre. Desigur, nu trebuie să cădem în mania perfecționismului și să fim atenți la absolut toate amănuntele de rutină ale vieții, însă nici nu trebuie să ignorăm complet faptele mărunte pe care le-am putea realiza uneori, dar nu le facem pe considerentul că ar fi prea mărunte sau pe care nu ar trebui să le realizăm, dar le facem pe considerentul că o mică răutate acolo nu contează. Adeseori dintr-un gest minor se poate naște ceva imens și copleșitor.

Să ne gîndim de exemplu la accidentele care se produc, accidente adeseori grave cu consecințe fatale. Marea majoritate a acestor accidente se produc dintr-o neatenție minoră, din cauză că desconsiderăm unele chestiuni minore, insignifiante, din cauză că am realizat un gest mărunt pe care nu trebuia să-l facem, sau n-am făcut un gest mărunt pe care ar fi trebuit să-l facem.

Marile evenimente din viața noastră au fost declanșate cel mai adesea de cîte o cauză măruntă. De multe ori nici nu mai știm de la ce s-a pornit, pentru că nu prea acordăm atenție și nu memorăm lucrurile mărunte din viața noastră.

Un bine mărunt, o faptă bună minoră pe care o poți realiza la un moment dat, poate aduce consecințe binefăcătoare imense. Să ne gîndim numai la exemplele din basmele și poveștile noastre în care eroul, făcînd un bine mărunt cuiva la un moment dat, beneficiază apoi de un ajutor nesperat de mare într-o situație extrem de delicată.

De asemenea, ar mai trebui să știm că tot ceea ce facem se adună. Nimic nu se pierde. Chiar și cele mai mărunte gesturi sînt monitotizate și contabilizate. Binele se adună la bine, răul la rău. Faptele bune se adună în visteria faptelor bune, faptele rele se adună în visteria faptelor rele. Picătură cu picătură se poate forma un lac sau se poate străpunge o stîncă. Această realitate a fost surprinsă de înțelepciunea populară prin vorba binecunoscută „picătura care a umplut paharul”. Făcînd fapte bune minore, mărunte, ele se adună și la un moment dat dintr-o faptă bună minoră ne putem trezi cu recompense copleșitoare. Făcînd fapte rele mărunte, pe care ajungem să le trecem cu vederea, considerîndu-le insignifiante sau „nevinovate”, acestea se adună și la un moment dat, o ultimă picătură, poate să facă să se reverse paharul și să ne trezim cu consecințe dezastruoase, chiar dacă n-am făcut decît ceva minor, ceva banal, ceva „ce face toată lumea” sau ceva ce ai făcut mereu fără să fi existat vreo consecință pănă atunci.

Apoi, mai trebuie avut în vedere și faptul că uneori o acțiune măruntă poate conta mult mai mult decît o faptă măreață. Uneori contează mai mult faptul că ai dăruit un leu decît faptul că altădată ai dăruit un milion de lei. Uneori dăunează mai mult o mustrare minoră decît o ceartă imensă pe care ai avut-o cu aceeași persoană altădată. Niciodată nu putem să facem baie de două ori în aceeași apă! Adică, fiecare clipă a vieții este unică și niciodată nu trăim în aceleași împrejurări. Și cum faptele noastre se corelează cu ambianța și condițiile exterioare și interioare nu putem ști care vor fi consecințele aceleiași fapte, făcută la momente de timp diferite.

Plecînd de la aceste observații, sper să învățăm să reevaluăm gesturile noastre de zi cu zi, să fim mai atenți și mai exigenți cu noi înșine și să ne oprim de la faptele rele, dăunătoare, chiar dacă par „nevinovate”, minore, insignifiante și să facem orice faptă bună oricît de măruntă și nesemnificativă ar părea ea la început.

De exemplu, se vorbește mult despre semnul fiarei care va ajunge cîndva (de fapt deja a început să ajungă) pe mîinile sau pe frunților oamenilor. Toți îl vor accepta ca pe ceva minor, ceva fără importanță, dar odată acceptat, practic, ți-ai vîndut sufletul celui al cărui nume nici nu trebuie să-l rostim.

Sîntem prea toleranți cu o mulțime de lucruri dăunătoare în viața noastră pentru că le considerăm minore, nesemnificative, însă toate acestea la un loc contribuie la erodarea și pietrificarea sufletelor noastre, la starea generală de blazare, tristețe, depresie, năuceală care a ajuns să cuprindă tot mai multă lume.

E timpul să facem mereu și mereu orice faptă bună, oricît de mică ar părea să fie și să ne abținem de la orice faptă rea, oricît de insigniafiantă ar părea.

Misterul – sarea și piperul vieții

Așa cum plantele au nevoie de lumina soarelui și de apă pentru a crește, la fel și sufletul omului are mare nevoie de mister pentru a se putea dezvolta. În afara misterului este ca și cum sufletul ar crește într-o zonă deșertică, ajunge să semene mai mult cu un cactus, plin de țepi, sau alte plante din zonele deșertice, plante pipernicite, cu frunze aspre și destul de puțin plăcute. Acolo unde este prea multă „lumină” și se crede că se cunoaște totul, acolo unde starea de mister nu mai există este greu pentru suflet să se mai dezvolte și să ajungă la maturitate.

Prezența misterului este ceea ce dă aripi și inspirație minților cercetătoare. Prezența misterului și nevoia de a-l elucida este ceea ce determină mintea să aprofundeze cunoașterea și să-și însușească o serie întreagă de calități. Misterul este ceea ce fascinează, dă profunzime și savoare oricărei percepții. Misterul trezește în noi dimensiuni nebănuite și face ca viața să devină cu adevărat interesantă. Alungarea misterului din viața noastră este ca și cum ne-am autoexila într-o zonă deșertică. Dacă,pe măsură ce afli tot mai multe, îți dai seama că știi tot mai puține, înseamnă că misterul este prezent în viața ta, iar sufletul se dezvoltă în voie.

Din punct de vedere religios, de exemplu, lucrurile au ajuns la o platitudine de neimaginat. L-am alungat pe Dumnezeu din orice loc posibil în care se credea că se poate afla. L-am alungat de pe Pămînt, nu mai există nici o zonă misterioasă în care să credem că s-ar afla Dumnezeu și suita lui, l-am alungat și din cer și trăim cu certitudine faptul că, dacă Dumnezeu există, El nu locuiește în lumea noastră, El nu este ca noi. Dumnezeu devine o idee, o abstracțiune, o speculație transcendentală, o presupunere ceea ce face ca mințile majorității oamenilor să nu-l mai înțeleagă deloc și să rupă treptat orice legătură cu El. În vremurile în care credințele religioase erau foarte intense și se manifestau la nivel de masă, observăm că totodată în acele vremuri Dumnezeu era, într-un mod misterios, mult mai aproape de oameni. El se putea afla undeva dincolo de munții din zare, sau într-o anumită peșteră, undeva dincolo de mare, în văzduh sau sub pămînt. Existența unor locuri misterioase despre care nu se știa mai nimic, lăsa loc proiecției locuinței lui Dumnezeu în acele locuri. Astfel, Dumnezeu devenea în mod misterios, co-locuitor al aceleeași lumi în care trăiau și oamenii. Sentimentul credinței era mult mai pregnant și mai accesibil celor mulți.

Mîntuitorul Iisus Hristos, de exemplu, a avut mai multă priză la oamenii simpli, a căror minte încă era fascinată de mister. Învățații și preoții epocii nu prea au avut cum să-l urmeze pentru că din punctul lor de vedere Mesia trebuia sa aibă cu totul alte caracteristici. Iisus nu corespundea cu ceea ce mințile lor cunoșteau. Este cunoscut faptul că printre cei mai mari necredincioși, printre cei care se îndoiesc cel mai mult de existența lui Dumnezeu sînt preoții.

Starea de mister aduce cu sine întotdeauna o certitudine extraordinară. Ceea ce considerăm a fi misterios este perceput totodată ca fiind în mod sigur real. Noi nu ne îndoim de ceea ce ajungem să considerăm a fi misterios. Credem cu toată ființa că acel lucru există, este real, doar că nu avem încă mijloacele sau calitățile necesare de a-l descoperi.

Amintiți-vă de copilărie cînd o mulțime de lucruri erau pline de mister. Ce intensitate avea trăitul, ce emoții puternice, ce bucurii, ce eforturi eram caapbili să facem pentru a descoperi! Feriți-vă să pierdeți misterul vieții. Sufletul se dezvoltă normal doar în prezența misterului. Creați mister și căutați misterul în ceea ce vă înconjoară.

Prin intermediul minții noi nu facem decît să judecăm și să ne împovărăm de griji, să ne îndoim și să ne mîndrim. Mintea ne poartă mereu prin trecut și viitor împiedicîndu-ne să trăim plenitudinea clipei prezente. Visăm noi bucurii și atunci cînd ajung să se împlinească sîntem incapabili să ne bucurăm. De ce? Pentru că mintea deja visează la altele sau tocmai e preocupată de nu știu ce amintiri chinuitoare. Sau e preocupată să spună că altădată a fost mai interesant, că altădată parcă erați mai plini de viață! Misterul este cel care poate să țină în friu mintea, să vă puteți bucura de clipa prezentă, să vă despovărați de griji. Percepția misterului este ceea ce dă intensitate trăitului, putere oricărei bucurii și vă face să vă simțiți plini de viață.

Abordați orice clipă a vieții ca și cum ar fi încărcată de mister. Vă întîlniți cu aceeași oameni, dar este de ajuns o clipă de atenție ca să vedeți că nu sînt deloc aceiași. De la o zi la alta vă schimbați și la fel se schimbă și oamenii din jurul vostru. Nu mai aplicați etichete! Nu fiți superficiali! Priviți puțin mai adînc și misterul va reapărea peste tot.

Întrebați-vă, cine este cu adevărat omul lîngă care v-ați trezit dimineața? Cine este el cu adevărat și de ce vă aflați lîngă el? Ce este lumina care mă face să văd? Ce este văzul? Ce este viața? Cine sînt eu?

Aduceți sufletului misterul de care are atîta nevoie și totul va reînflori în voi ca primăvara.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén