Ceea ce am pomenit în primele șapte articole ca și surse ale însuflețirii sînt totuși aspecte exterioare, care vin din afara noastră. Răspunsul corect la întrebarea „Ce ne însuflețește?” este unul singur – SUFLETUL! Sufletul este cel care ne însuflețește. Este atît de simplu încît nu ne vine să credem! Prin natura lui sufletul este creat și nu născut, ne este dăruit și nu meșteșugit din ceva. Sufletul nu este ceva care se „coace” în trup, nu este o emanație a „materiei superior organizate” este efectiv „ceva” ce este modelat de însuși Dumnezeu și oferit omului pentru a putea fi. Sufletul este la modul rudimentar vorbind însăși suportul vieții, însă în om sufletul nu este doar suportul vieții, ci, totodată, este suportul unor principii înalte cum ar fi gîndirea, intelectul, afectul și însăși suportul conștiinței de sine. Sufletul este prin natura lui perfect, complet, dintr-o singură parte sau, altfel spus, compus dintr-o singură „substanță” – din lumina lui Dumnezeu – însă, pentru că el susține toate părțile și substanțele care alcătuiesc omul, ne apare ca fiind complex alcătuit din mai multe părți și dintr-o combinație de substanțe și facultăți.  Ajungem să-i atribuim sufletului calitățile și funcțiile principiilor pe care el doar le susține și le ajută să funcționeze. Astfel ajungem să identificăm sufletul cu psihicul omului (afectul și intelectul) și astfel avem tendința să spunem că sufletul trebuie să crească, trebuie să se îmbogățească, să devină tot mai mare. Sufletul este lumina. Luați-vă ochii de la pînza ecranului unde se derulează imaginile și priviți lumina, lumina care le face posibilă existența. Sufletul este lumina, este însăși lumina lui Dumnezeu, care însuflețește tot ceea ce credem că sîntem, care face posibile toate percepțiile, gîndurile, emoțiile și sentimentele noastre. Cu cît mintea se apropie mai mult de acestă înțelegere cu atît ne însuflețim mai mult. Luați-vă ochii de la ecran și priviți doar lumina. Sîntem lumină!