Am fost plecat trei zile să-mi vizitez părinții. M-am cățărat în cireș, împreună cu furnicile, dornice mereu de ceva dulce. Am intrat și în căpșuni; înrourate mi-au plîns pe tălpi cum că le-au cam năpădit buruienile sau poate că doar le-a fost dor să mă simtă aproape. Sfioase s-au cam înroșit în obrăjori și, mai ales, pe acestea le-am cules și pe îndelete le-am savurat dulceața.

Pe la prînz am trecut și rîul, frumosă viața aproape de un rîu, dar e și plină de dureri din cînd în cînd. Năvalnic, umflat și-nvolburat ia tot ce întîlnește în cale. Cînd te trezești fără un pogon de livadă, fără acareturi, fără drumuri sau fără casă chiar, cînd nu poți decît să pivești cum apa erodează totul, începi să simți cît de mici și neînsemnați sîntem chiar și în fața naturii, d-apăi în fața Dumnezeirii.  Dacă nu-ți amărăște prea tare și ireversibil sufletul este binevenită și o astfel de lecție din partea naturii, pentru că prea ajungem uneori să trăim pentru ceea ce avem, în loc să trăim pentru Dumnezeu.

A fost frumos; multe învățăminte și emoții și sentimente: de la cloștile cu pui, de la rîndunici și vrăbii, de la ulii impetuoși, planînd în văzduh, de la vegetația care cîștigă tot mai mult teren în fața puterilor din ce în ce mai limitate ale bătrîneții părinților, de la trandafirii înfloriți și de la iasomie, ah ce miresme sublime!, de la cerul senin, de la razele de lună, intrînd prin fereastră.

Fericiți cei care se pot întîlni măcar din cînd în cînd cu Viața acasă la ea!