În fiecare om există rădăcini adînci ale nevoii de a spune cît mai des „am dreptate!” sau „am avut dreptate!”. Există o satisfacție, bolnăvicioasă din punctul meu de vedere, de a căuta să ai mereu dreptate. Această nevoie ia forme patologice la mulți oameni. În orice dispută, fiecare, susținîndu-și punctul său de vedere, vrea să ajungă la momentul în care să poată să spună: „am avut dreptate!”. În ciuda tuturor evidențelor și argumentelor, în ciuda tuturor dovezilor concrete, unii continuă să-și susțină propria perspectivă pentru ca nu cumva să ajungă să recunoască faptul că s-au înșelat. Așa cum nu poți lipi doi magneți pe care îi apropii unul de celălalt cu același pol, așa nu pot oamenii să recunoască faptul că nu au dreptate întotdeauna. Există oameni care știu prea bine că nu au dreptate și cu toate acestea continuă cu vehemență să susțină contrariul. Ajung în procese și își susțin „dreptatea” lor, în pofida tuturor probelor. În astfel de situații există mai multe motive care îi determină pe oameni să procedeze astfel, însă în profunzime, fiecare caută acea satisfacție care apare atunci cînd poate să spună: „am avut dreptate!”. A spune cît mai des ”EU am avut dreptate!” este modalitatea de a conferi putere egoului, este sursa de viață a egoului. Această satisfacție este confirmarea propriei viziuni asupra realității.
Mintea fiecărui om își crează propria viziune asupra realității. În viziunea ei totul este drept, totul este corect, orice își are justificarea sa, totul este perfect. Numai că viziunea minții unui om este diferită de a tuturor celorlalți. Astfel, în multe privințe oamenii nu pot fi de acord unii cu ceilalți și atunci fiecare își susține propria sa dreptate. Dacă cineva ar accepta că nu are dreptate, atunci ar trebui să-și reclădească toată viziunea sa asupra realității și, astfel, mai degrabă ajunge la concluzia că este mai simplu să-i combată pe ceilalți, decît să-și reclădească întreaga viziune asupra realității. Pe undeva este un instinct corect, pentru că a înlocui o viziune eronată cu o alta la fel de eronată, doar că e verde în loc de albastră, nu este spre folosul sufletului. Dar în acele momente în care începi să recunoști că ai o viziune greșită asupra realității, apare o fereastră care îți dă posibilitatea pentru scurt timp să privești în afara iluziei, să privești în adîncul Cerului. Atunci cînd accepți că ai greșit, poți să te scufunzi pentru moment în ființa ta spirituală veritabilă. Iar această scufundare în realitatea luminoasă a ființei tale profunde, îți aduce o satisfacție copleșitoare, o satisfacție care te face să înțelegi că toate celelalte de pînă atunci au fost doar firmituri insignifiante.
În concluzie, căutați să conștientizați această satisfacție nesănătoasă, care însoțește afirmația: „am avut dreptate!”. Așa cum satisfacția dată de droguri este dăunătoare, la fel și această satisfacție dată de situațiile în care spui: „am avut dreptate!” este nesănătoasă pentru suflet. Din păcate este o satisfacție care creează dependență. Nu este ușor să o elimini, dar poți să începi prin a accepta mai des faptul că nu ai dreptate, faptul că poți să greșești, faptul că poți să cunoști doar o parte din adevăr. Dacă majoritatea oamenilor trăiesc cu convingerea că lumea este așa cum o percep ei, voi începeți să trăiți cu convingerea că lumea este plină de mister, că este posibil să nu știți nimic despre lume și despre voi înșivă. Desigur, apărați-vă demnitatea și valorile, dar nu pentru a ajunge să-i spuneți cuiva: „vezi că EU am dreptate!”. Apărați-vă propria viziune, mai ales dacă sînteți convinși că este corectă, dar evitați în final să rostiți cuvintele: „eu am avut dreptate!”. V-ați lecuit de această satisfacție bolnăvicioasă atunci cînd nici măcar nu mai gîndiți că ați avut dreptate.
Anisa
Buna Cristian!
Imi place ideea pe care o exprimi ca „a avea dreptate” este ca si un drog! Foarte adevarat! Si ca acest drog este direct si intim legat de EGO, si îi confera putere, este sursa de vietuire a egoului. Si stim bine ca egoul nu este ceva real, sunt impresiile si trairile noastre personale cu viata, si negocierile noastre intre Eu si exterior (cu viata pe care o vad ca pe o ‘realitate’ a mea). Deci ce ne ramane de facut? Sa ne debarasam si sa ne vindecam de acest drog numit „Eu am dreptate”! Aceasta implica bineinteles faptul de „a nu mai incerca sa dominam sau sa combatem ideile celorlalti ramânand cat mai neutri posibil” ceea ce inseamna „nu numai a nu ceda egolui sau, dar in acelasi timp a adopta atitudinea cea mai comfortabila si mai inteligenta posibil.”
Usor de zis dar mai greu de facut. Sa incepem mai intai prin a deveni constienti de puterea egolui nostru si de cum egoul reuseste sa ne manipuleze astfel incat sa sa ne incarce cu aceasta satisfactie de ‘mine’: „Ce bine ca Eu am avut dreptate! Ma simt asa bine in pielea mea! Ma simt important!”
O persoana atasata egoului sau devine evident o persoana oprimata, fara libertatea de a exista pur si simplu. Pentru ca se va simti cu timpul tot mai constransa de a exista dupa cerintele egoului sau, ca si cum ar trebui sa se conformeze unui ‘standard de a exista’. Numai abandonandu-si egoul va putea sa obtina rabdarea si maturitatea si capacitatea de a se oferi celorlalti fara a se dispersa emotional sau a se lasa afectata de instabilitatea, presiunea sau manipularile lumii exterioare. Si in general persoanele cele mai umile si cele mai discrete sunt cele mai puternice. Pentru ca, am inteles eu de curând observând copiii din jur, cu cât suntem infinit de mici, cu atat reusim sa ne strecuram oriunde, trecand neobservati, dar observand totul in acelasi timp din interior.
Stiu ca nu este lucru usor imblânzirea egoului, si cu timpul stergerea completa a acestuia. Dar este o responsabilitate morala si personala fata de noi insine sa lucram cu sine insesi in acest sens pentru a deveni mai liberi, mai blanzi, mai umili, mai fericiti in consecinta. Nimeni niciodata nu va veni sa va spuna ce aveti de facut ca sa deveniti mai umili. Este strict personal si se inscrie in valorile personale si morale ale fiecaruia dintre noi.
„Eu pretind a fi un individ simplu de natură să greşească, ca orice alt muritor. Consimt totuşi, că am destula umilinţa in a-mi mărturisi greselile şi in a reveni pe urmele mele.” (Mahatma Gandhi)
„Adevarul nu poate fi atins decat de acela care poata sa contina in sine un sens abondant de umilinta. Daca vreti sa inotati in sânul Oceanului de Adevar, trebuie sa va reduceti la zero.” (Mahatma Gandhi)
Dan
Multumesc pentru adevarul spus, aceasta portita in afara ego-ului, ‘cedarea’ de sine.
Va citesc blogul cu multa atentie si descopar o intelepciune adanca in cugetul dumneavoastra.
Cele mai bune ganduri,
Dan