Autor: Cristian Țurcanu Page 9 of 36

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.

Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care, atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și prin invitația de a medita profund asupra morții.

Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de înțelepciune al geniului viu.

Primul vers este ca o lovitură de gong cosmic, ca un țipăt sfîșietor, penetrant și zguduitor. Nimic nu rămîne neclintit atunci cînd un asemenea sunet se naște în sufletul unui om cît de cît trezit. Efectele sînt mult amplificate atunci cînd acest gong răsună în sufletul unui vizionar, în sufletul unui poet genial. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. În acest vers, cele două perspective ale poeziei, ezo- și exoteric, sînt pe picior de egalitate. Atît omul obișnuit care filozofează în mod absurd și clovnesc asupra morții, cît și misticul sau inițiatul, sînt profund impresionați în fața unei declarații atît de neașteptate și totuși atît de reale. Cînd citești sau asculți acest prim vers știi sigur că poetul a învățat să moară. Ai senzația clară că el chiar a murit și cu toate acestea îți vorbește, vrînd să te învețe și pe tine cum să mori. Absurdul acestei intenții șochează, oprește inima și mintea, suspendă timpul și spațiul. Comentatorii profani ai acestui text recunosc că nu pot să-l înțeleagă. Ei chiar afirmă, bazîndu-se pe variantele anterioare ale acestui poem, că Eminescu ar fi ajuns la această formulare doar pentru a evita un fel de repetiție. În penultima variantă a acestei ode, primul vers era: „Nu credeam că pot ca să mor vreodată”, iar comentatorii spun că Eminescu a ajuns la ultima variantă „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” fiind nemulțumit de prezența succesivă a două conjuncții subordonatoare.

Inițiatul rămîne calm, cuprins doar de o emoție copleșitoare și liniștită, atunci cînd se întîlnește cu măreția și misterul acestui vers genial „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. La fel ca și poetul, el nu dorește altceva decît să moară. Orice aspirant la spiritualitate nu învață altceva decît să moară. Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafață permite nașterea Eu-lui sau a spiritului în om. Un proverb japonez spune: „cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci cînd moare!” Adică, cine reușește să ajungă la moartea ego-ului înainte de a-i muri trupul, va deveni nemuritor prin nașterea în spirit. Un om care s-a născut în spirit, cel de două ori născut, nu mai moare atunci cînd moare, tot așa cum un om obișnuit rămîne identic cu sine însuși chiar și după ce se dezbracă de haine. Deci, toate căile spirituale nu ne învață altceva decît să murim, să „ucidem” ego-ul pentru ca sufletul să se trezească la viață. Astfel, eu cred că atunci cînd Mihai Eminescu spunea „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu face altceva decît să se transpună în ipostaza unui practicant spiritual sau mai exact a unui om care a parcurs o Cale. Nu este cazul să credem că Eminescu ar fi urmat vreo Cale spirituală, dar cu siguranță sufletului său i s-a revelat taina morții ego-ului sau, altfel spus, calea de a renaște în spirit.

„Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi…” este al doilea vers care poate fi înțeles din perspectiva ambelor puncte de vedere. Pe de o parte el se referă la acea senzație de nemurire pe care o are omul tînăr și sănătos, care se gîndește la mii și mii de proiecte, care visează să-l prindă pe Dumnezeu de picior și să-l coboare în mijlocul lumii, iar pe de altă parte se referă la spiritul din fiecare om, care este „pururi tînăr”, adică nemuritor, neschimbat, nesupus transformărilor. Mantaua în care este înfășurat spiritul nu este altceva decît corpul de carne. Mantaua poate fi și voalul iluziei, maya din filozofia indiană, cea care dă naștere ego-ului. Cînd ești tînăr, moartea îți pare atît de departe încît îți este imposibil să te gîndești cu adevărat la ea. Însă pentru un spirit viu, plin de vitalitate, viața clădită pe pamîntul instinctelor primare devine derizorie și chiar insuportabilă. Și atunci „ochii mei înălțam visători la steaua singurătății”. Prin „singurătate” este desemnată aici Unicitatea sau Dumnezeu cel care, în esența Sa rămîne mereu cuprins de o eternă și tainică singurătate. Cu ochii ațintiți asupra lui Dumnezeu, înfășurat în iluzie, dar pururi tînăr, adică plin de viață, așa începe marele drum al artei de a muri. Mai întîi i-a apărut în cale suferința, însă o suferință „dureros de dulce”. Este o suferință asemănătoare cu aceea pe care o resimte orice femeie cînd naște; este o suferință care are o finalitate glorioasă și asta o face să fie atît de dulce. Mulți se retrag din fața suferinței, mai ales atunci cînd nimic din dulceața de dincolo de ea nu se simte încă. Însă poetul sau cel care a fost atins de revelația de dincolo de iluzie, nu se mai poate mulțumi cu fericirea pe care o resimte un animal sănătos și sătul. Spiritul înflăcărat al poetului îi dă cutezanța necesară să se afunde în suferință, îi dă puterea de a o transforma în dulceață, pentru că el știe în acel moment că nu mai există cale de întoarcere, așa cum nu mai există cale de întoarcere pentru copilul care a început să iasă din pîntecele mamei sale. În această fază sîntem încă foarte umani. Nu avem încă nici o certitudine a ceea ce vom întîlni dincolo, ci doar intuiții care adeseori suportă destul de greu atacul îndoielilor. Simțim că murim. Ego-ul suferă din ce în ce mai mult. Este firesc să fie așa, pentru că face parte din natura lui să resimtă dispariția sa ca pe o profundă suferință. Dar cum să-i mai reziste unui suflet îndrăgostit de infinit? Însăși moartea devine plină de voluptate, o voluptate de care nu te mai saturi și din care continui să guști cu toate că aceasta te face să simți că mori.

Orice om care a ajuns să guste măcar odată din voluptatea tainică a infinitului simte că este inutil să mai trăiască în limitele strîmte ale cărnii. Este chiar absurd să vrei să te întorci în limitele unei simțiri banale pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu vei mai fi niciodată mulțumit de nimic, de nici o bucurie, de nici o plăcere nu vei mai putea să fii satisfăcut pe deplin de nimic din lumea aceasta odată ce te-ai înfruptat din beatitudinea Singurătății. Asupra acestui lucru ne atrage atenția poetul în strofa a treia. El face trimitere la unele personaje mitologice care la rîndul lor au murit pentru a deveni nemuritori.

În această fază a transformării, cînd ego-ul și Eu-l sînt oarecum la egalitate, există o ambivalență a sufletului. Devenim conștienți, după cum ne spune poetul, de faptul că propriile vise sau aspirații ne pot aduce în fața morții. Există și vaiet dacă privim cu ochii ego-ului. Acesta înțelege acum că ceea ce i-a adus suferința este propriul său vis, din perioada în care privea la steaua Singurătății. Însă dacă Spiritul omului se menține destul de puternic fricile ego-ului se estompează. Oricum, există o perioadă plină de îndoieli. Chiar dacă știe, din exemplele atîtor altor oameni care au trecut prin această renaștere, că nemurirea și fericirea supremă există, poetul se întreabă totuși „pot să mai re-nviu luminos din el ca /Pasărea Phoenix?” Dacă răspunsul este cît de cît afirmativ, zorii speranței ne luminează calea și atunci spunem „piară-mi ochii tulburători din cale. /Vino iar în sîn, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!”

Poetul renunță, printr-un ultim gest, la lumea iluzorie a formelor, la toate senzațiile ei înșelătoare. El pare a fi copleșit de tristețe, nu-și mai dorește nimic și vrea să rămînă liniștit în singura certitudine dată de sentimentul propriei sale existențe. El ajunge să-și renege ochii care cîndva priveau visători la steaua singurătății. Din punct de vedere inițiatic se știe că, înainte de a obține eliberarea spirituală ultimă, trebuie să renunți chiar și la dorința de a obține această eliberare sau comuniune cu Dumnezeu. Devenind fără nici o dorință, nu mai există nici un suport pentru ego și atunci, din individualitatea care erai, supusă limitărilor de timp, spațiu, cunoaștere ș.a.m.d., te contopești cu însăși steaua Singurătății. Aici nu există loc de doi. Există doar unul și trebuie să devii una cu Unul, și astfel ochii trebuie să piară pentru că nu mai are cine să privească și nici obiectul care să fie privit nu mai există. Acesta este ultimul stadiu în practica meditației, cînd cele trei aspecte: subiectul cunoscător, obiectul de cunoscut și cunoașterea se contopesc într-o unică realitate.

Prin cuvintele „pe mine /Mie redă-mă” Mihai Eminescu face referire la o altă idee foarte complexă din filosofia indiană. Tot ceea ce există provine din Dumnezeu și întreaga Creație nu este altceva decît un joc al Său. Dumnezeu se întrupează și apoi se joacă, evoluînd pentru a se recontopi cu Sine. Această interpretare este cu atît mai clară cu cît poetul a aranjat cuvintele astfel încît Mie să fie scris cu literă mare.

În încheiere nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vă invit să „muriți”!

PE ÎNĂLȚIMI – o carte de dezvoltare personală nonconformistă, o carte care vă îndeamnă deopotrivă la contemplație și acțiune, la acceptare și transformare.

Cu blîndețe și eleganță, cu răbdare și toleranță, pagină după pagină, urcați tot mai sus PE ÎNĂLȚIMI. Este o carte jurnal, o carte ilustrată cu unele dintre cele mai fascinante idei pe care nu le puteți întîlni decît pe înălțimile spiritului. Nu există un fir diriguitor, nu există ceva sistematic în abordarea articolelor. O puteți începe de la orice pagină; veți fi conduși de fiecare dată în aceeași direcție –  PE ÎNĂLȚIMI.

Vine o zi cînd simți că parcă deschizi ochii pentru prima dată. Vine o zi în care începi să vezi. Realizezi deodată cu bucurie și durere deopotrivă, că pînă atunci ai privit, dar nu ai văzut.

Unul dintre cele mai enervante lucruri este să primești sfaturi fără să le fi cerut. Cel mai adesea, nici măcar sfaturile cerute nu ne ajută prea mult pentru a depăși un obstacol sau pentru a trece peste o stare proastă. Așa că, sfaturile pe care nici măcar nu le-am cerut cu atît mai mult nu ne pot fi de folos, ba chiar dimpotrivă.

Pe de o parte este bine că sîntem înconjurați de oameni binevoitori, gata oricînd să ne ofere din înțelepciunea lor, gata oricînd să ne avertizeze că ceva nu facem bine, gata oricînd să se implice în viața noastră, însă pe de altă parte nimic nu ne poate încurca mai mult decît cineva care ne dă indicații cum să trăim, cum să facem una sau alta, ce să spunem într-o situație sau alta.

Evitați să oferiți sfaturi celor care nu vi le cer sau, cel puțin, urmăriți să o faceți în așa fel încît celălalt să aibă impresia că vi le-a cerut!

O altă fațetă a lucrurilor  ține de faptul că este bine să ne educăm în așa fel încît să nu respingem instantaneu sfaturile care ne sînt oferite fără ca măcar să le fi cerut. Dacă ne enervează astfel de lucruri ceva nu este în regulă nici cu orgoliul nostru. Uneori, prin sfaturile care ne vin de la ceilalți este posibil să ne vorbească chiar Dumnezeu, oferindu-ne astfel răspuns la unele rugăciuni sau simple întrebări pe care i le-am adresat în ultima vreme.

Cînd Viața și Spiritul se îngemănează și împreunarea lor devine prilej de bucurie și omagiere, înseamnă că a venit luna lui Mart’e. Două principii și un singur dans, iar Pămîntul o scenă. Ne prindem de mîini și intrăm în cea mai înaltă și expresivă formă de a trăi – dăruind.

În conformitate cu anumite tradiții, anul începe cu luna martie, mai precis cu momentul echinocțiului de primăvară, cînd ziua devine egală cu noaptea și, din punct de vedere simbolic, toate principiile polare sînt într-un perfect și fascinant echilibru. Desigur, același lucru se petrece și în momentul echinocțiului de toamnă, iar creștinii ortodocși serbează începerea „anului bisericesc” în luna septembrie. Diferența dintre cele două echinocții este dată de perspectivă. Echinocțiul de primăvară exprimă începutul unei perioade în care Viața, principiile vitale, sînt în creștere, iar echinocțiul de toamnă marchează momentul de început al perioadei de diminuare pînă la stingerea totală a forțelor vitale ale naturii, ceea ce ar sugera o preocupare mai intensă față de munca spirituală și viața de dincolo, aspecte mult mai apropiate de tradiția creștină.

Luna lui Mart’e, după cum sugerează și numele, este sub semnul focului care trezește la viață. Și în prima zi a lunii avem un obicei cu adevărat glorios, acela de a dărui celor dragi mărțișoare. Inițial mărțișorul era doar o sfoară împletită din două fire, unul de culoare albă și unul de culoare roșie. Unul simbolizează Spiritul, celălalt Viața. Îngemănîndu-le nu facem altceva decît să unim în noi înșine aspirația spirituală cu vitalitatea unui suflet viu și plin de efervescență. Românul nu se teme de vitalitatea trupului său și crede cu tărie în adîncul inimii sale, că numai un suflet viu și în putere se poate apropia de Împărăția Cerurilor, în așa fel încît să fie respectate toate cîte sînt lăsate de la Dumnezeu.

Șnurul simplu, format din cele două fire de culori diferite, simbolizează armonia perfectă dintre Viață și Spirit și reprezintă, atunci cînd este purtat, semnul unei conștientizări superioare. Dăruind un mărțișor în prima zi a lunii martie, nu facem altceva decît să reamintim celor dragi simbioza perfectă care există între Spirit și Viață. Omul, centrat în spiritul său datorită perioadelor de recluziune și asceză, simbolizate de iarna care tocmai a trecut, se avîntă într-un mod perfect lucid și pe deplin conștient în vîltoarea Vieții odată cu venirea primăverii, pentru a extrage de aici cele mai suave picături de nectar.

Interesant este și faptul că în ziua a opta a lunii lui Mart’e este sărbătorită Femeia. Ortodocșii, în ziua a opta a lunii septembrie, sărbătoresc nașterea Fecioarei Maria! Cu siguranță că există o semnificație foarte profundă a celor două evenimente care se reîntîlnesc peste timp. În gnoza creștină, Fecioara Maria a ajuns să simbolizeze Principiul Feminin, Natura, Materialitatea lumii, Substanța din care totul se naște. Același lucru este simbolizat în alte tradiții spirituale de către Femeie. Femeia este simbolul perfect al Vieții, este chiar viața, este energia care naște și susține întreg universul. Celebrînd femeia în cea de-a opta zi a lui Mart’e, nu facem altceva decît să ne înnobilăm, deoarece, prin extensie, noi celebrăm întreaga Natură care este pe punctul de a se trezi la Viață în această lună.

Aceste două evenimente, atît de frumos păstrate încă de poporul român, ne spiritualizează chiar dacă între timp s-au mai pierdut din semnificațiile lor. În adîncul inimii, românii încă păstrează comori nebănuite de spiritualitate pură, elevată, universală, și cu siguranță va sosi și timpul în care toate se vor retrezi la viață. Să fim pămînt bun în care semințele bune să dea roade multe!

Dăruiți șnurul alb-roșu celor pe care îi iubiți, celebrați femeile pe care le iubiți, în toate ipostazele lor de soții, mame, iubite, surori, prietene, și astfel veți rămîne conectați la sursele inepuizabile de energie și înțelepciune ale Universului. Dacă femeile din viața dumneavoastră nu sînt doar un prilej de încîntare și poftă de viață, nu vă gîndiți că ceea ce am spus aici nu ar fi adevărat și că celebrarea femeii ar fi de fapt o găselniță artificială a unor „cucoane” dornice de emancipare. Femeia, ca simbol al Vieții, nu știe sa facă altceva decît să trăiască. Dar pentru ca dezvoltarea ei să fie echilibrată și armonioasă, pentru ca fructele Vieții ei să fie gustoase și „hrănitoare”, are nevoie de un mediu prielenic în care să se dezvolte. Femeia trebuie să se simtă iubită, protejată, respectată, dorită și mai ales integrată în Împărăția spiritului. Iar crearea mediului prielnic se pare că este o sarcină specifică a naturii bărbatului, pentru că aici pe pămînt el simbolizează manifestarea și lucrările Spiritului.

Dorința femeilor de a prelua conducerea în multe domenii ale vieții nu exprimă altceva decît o slăbire a implicării bărbatului în domeniile respective. Bărbatul este puternic atît timp cît este orientat către Dumnezeu. Dacă își pierde credința în Dumnezeu, bărbatul ajunge rapid neputincios și este firesc ca femeia să devină cu mult mai puternică, pentru că în cîmpul vieții este la ea „acasă”.

În societățile profund desacralizate, puterea bărbatului se bazează doar pe violență, teroare și brutalitate, ceea ce conduce în mod firesc la o „alterare” profundă a principiului Feminin, care, într-un astfel de climat, își pierde capacitatea de a se dezvolta armonios. Fără credință, bărbatul se „deconectează” de la Spirit și atunci singura putere de care se mai poate bucura pentru a trăi, o mai poate lua doar de la Viață, adică de la Femeie. Însă în subconștientul său este atît de mîndru sau atît de întunecat încît creează tot felul de strategii pentru a nu lăsa să se vadă slabiciunea lui și „hoția” lui.

Voi, minunate femei, iubiți-ne și arătați-ne cu umilința specifică naturii voastre superioare, drumul spre Spirit, pentru ca astfel să redevenim capabili de a vă iubi cu adevărat, de a crea mediul în care să înfloriți. În luna lui Mart’e simbioza dintre Viață și Spirit care apare la nivel Cosmic, rearanjează ordinea fireasca în lume și de aceea totul pare mai nobil și mai pur.

În luna lui Mart’e majoritatea oamenilor sînt prinși în acțiuni de purificare a mediului. La sate se curăță grădinile și poienile, livezile și pășunile, pentru ca totul să redevină util și frumos. Pentru cel inițiat, toate aceste acțiuni exterioare nu sînt altceva decît o prelungire a activității intense a celor două principii care acționează cu putere în adîncul inimilor noastre Să le ajutăm în munca lor, conștientizîndu-le și susținîndu-le prin eforturile noastre volitive.

A venit din nou primăvara. Lumina ei se simte chiar și pe vreme ploioasă. Suflul ei de viață ne însuflețește, iar lecțiile ei ne sînt oferite din nou cu blîndețe. Tot ceea ce face natura în fiecare primăvară trebuie să facem și noi în interior. An de an ni se oferă aceeași lecție, an de an învățăm tot mai puțin din ea!

Luați ceva de la capăt! O iubire, o relație, o profesie, o pasiune –  luați-o de la capăt. Faceți-o să renască! Priviți-o ca și cum abia se naște. Nu trebuie să schimbați o iubire cu alta, sau o profesie cu alta. Luați-o doar de la capăt. Păstrați-i aspectele și coordonatele esențiale și pe această structură faceți să renască toate detaliile, cuvintele, gesturile și gîndurile sale specifice. Copacii își păstrează ramurile, dar în fiecare primăvară pe acestea apar frunze, flori și roade noi. Regenerați iubirile! Amintiți-vă de început, iubiți ca la început, iubiți ca și cum abia ați începe să iubiți. Nu vă împiedicați în amintiri și neiertări, astea sînt frunze moarte pe sol, putrezesc și hrănesc toporașii. Chiar dacă frunzele sînt identice cu cele de anul trecut ele sînt cu totul noi și fiecare își trăiește viața de acum.

Omul e mai presus de orice! Mai presus chiar și decît Dumnezeu. Un rege află că există undeva în regatul său un om sfînt. Trimite pe cineva să-l invite la palat ca să-l cunoască și el, însă omul sfînt refuză. Regele, orgolios, trimite cîteva gărzi să-l aducă forțat la palat. Ajunge sfîntul în fața regelui și acesta îi spune. „De ce nu ai acceptat să vii de bună voie cînd te-am invitat frumos? Nu știi oare că am puterea să te alung din regatul meu?” Omul sfînt se pleacă în fața regelui și îi spune plin de umilință. „Cu adevărat ești un mare rege. Ești chiar mai mare și mai puternic decît Dumnezeu!” Regele ușor încurcat de vorbele sfîntului, încîntat de măgulirea adusă, dar și ușor nedumerit de o asemenea afirmație îl întreabă pe sfînt: „De ce spui că aș fi mai mare decît Dumnezeu?” Sfîntul îi răspunde cu la fel de multă smerenie: ”Pentru că tu poți să ma dai afară din împărăția ta, pe cînd Dumnezeu n-are unde să ma alunge din Împărăția lui.”

Omul își este propriul dușman. Cele mai mari atrocități împotriva oamenilor au fost declanșate de alți oameni. Fiind în vîrful lanțului trofic, nu mai înțelegem ce înseamnă a evolua, nu mai înțelegem ce înseamnă a fi uniți și a colabora. Ne sabotăm unii pe ceilalți, ne considerăm, fiecare în parte, buricul pămîntului și rătăcim bezmetici în niște construcții sociale aberante.

Dumnezeu ne iubește necondiționat. Omul iubește mereu doar în anumite condiții. Dumenzeu ne lasă liberi. Omul îngrădește libertatea omului. Omul e cel mai tare! Cînd ne-om trezi oare din nebunia aceasta?

În Evanghelia lui Toma, text apocrif, Iisus spune: „Veți ști că Dumnezeu lucrează în voi atunci când veți simți în același timp o mișcare și un repaus.” În repaus se află sursa mișcării. Rădăcinile puterii se află în repaus.

În „Tao te King” se spune: „Fiți cu totul fără de dorințe și mențineți-vă într-o pace profundă. După o viguroasă înflorire orice lucru revine la obârșia sa. Această întoarcere la obârșie este repausul. Repaus e întoarcerea la viață.” (XVI)

După ce am lăsat să înflorească toate dorințele și poftele noastre vom ajunge să simțim o nostalgie a stabilității. „Fiul risipitor” vrea să se întoarcă acasă. Însă, pentru unii rătăcirea a fost atât de lungă încât au uitat chiar și faptul că au plecat de undeva și o angoasă teribilă le macină sufletul: „oare de unde am plecat?” – se întreabă ei de dimineața până seara și de seara până dimineața. Inconștient, fiecare om simte nevoia de liniște și echilibru, nevoie transpusă de-a lungul timpului în tot felul de forme sociale, de ideologii și dogme. Liniștea sau repausul spre care tânjim se identifică cu originea ființei. Pentru foarte mulți liniștea și armonia cea mai înaltă înseamnă a fi din nou în locul în care s-au născut, împreună cu părinții lor. Dar originea ființei nu este familia și astfel, nostalgia stabilității continuă să-și facă simțită prezența. Repausul este sursa tuturor mișcărilor. Din el provin toate și în el se vor întoarce toate după ce vor ajunge la maxima înflorire. Repausul este casa spre care tânjim fără să știm.

Dincolo de aceste inflexiuni poetice, valoarea spirituală a repausului rămâne încă învăluită în mister. Să simți în tine, în același timp, un repaus și o mișcare este în primul rând un paradox. Și când vrei să înțelegi cu ajutorul minții obișnuite paradoxurile, nu te alegi decât cu o durere de cap.

În „Tao te King” se afirmă faptul că mișcarea și repausul sunt polii unui întreg, tot așa cum plinul și golul sunt aspectele opuse și complementare ale întregului. Dacă ideea de gol ne pune întotdeauna în rezonanță cu vidul, cu lipsa, atunci ideea de repaus pentru omul obișnuit înseamnă lene, moleșeală, adică tot ceea ce este mai rău. Trăim într-o societate a omului-acțiune, tot timpul pe drumuri, cu telefon în mașină și la baie și pentru acest tip de societate non-acțiunea pare a fi tot ceea ce este mai rău. Repausul trebuie învățat în mod conștient printr-o integrare volitivă a sa în viața de toate zilele. Nu este vorba să leneviți într-un fotoliu privind la televizor pentru a spune că exersați starea de repaus.

Ce-ar însemna exersarea stării de repaus? Înseamnă a obține pe anumite perioade de timp imobilitatea corpului și a gândurilor. Aproape orice om simte o dorință puternică de a ajunge la repaus. Chiar dacă fiecare are opinia lui personală referitoare la repaus, cu toții se gândesc că va veni un timp când nu vor mai trebui să facă nimic. Acestea sunt extremele prin care trece omul obișnuit, pentru că cel înțelept își dă seama că repausul și mișcarea sunt două aspecte ale realității care nu pot fi separate niciodată complet. Astfel, cel plin de măiestrie învață cum să acționeze și în același timp să fie și în repaus. Ori de câte ori te afli în acțiune trebuie să te simți totodată și în repaus, așa cum se manifestă de altfel și Dumnezeu.

Pentru că am fost obișnuiți să fim doar în acțiune, este necesar ca la început să exersăm starea de repaus prin imobilitatea corpului și a gândirii. Trebuie să rezervăm zilnic un timp pentru a ne opri corpul într-o poziție fixă. Trebuie să exersăm concentrarea gândurilor asupra unui singur obiect. În momentul în care „repausul” va compensa „acțiunea”, se petrece ceva miraculos în întreaga ființă: vom vedea că repausul, liniștea sau calmul continuă să ne cuprindă ființa chiar și în timpul celor mai dinamice acțiuni.

Atît timp cît trăim la nivelul minții nu vom fi niciodată cu adevărat mulțumiți de noi. Reprezentările mentale ale realității sînt goale, lipsite de conținut, de profunzime și nu ne vor da niciodată satisfacția pe care ne-o vor aduce obiectele exterioare. De aceea un om centrat doar în mintea sa va fi mereu și mereu atras în lumea exterioară, va căuta satisfacția, împlinirea în interacțiunea cu obiectele și ființele exterioare. Atunci cînd lumea exterioară va fi dură cu ei și li se va prezenta cu totul altfel decît și-o doresc, vor cădea în depresii, în lumea formelor goale din interiorul propriei minți. Un om care trăiește preponderent doar prin intermediul minții, atunci cînd va fi forțat să se interiorizeze, atunci cînd va rămîne doar cu el însuși, nu va avea altceva la dispoziție decît reprezentările minții, reprezentări care sînt ca un fel de poze ale realității. Fotografia unui măr nu este totuna cu mărul, fotografia iubitei nu este totuna cu iubita! Cînd lucrurile te vor izola de lumea exterioară și vei fi nevoit să rămîi în tine un timp mai îndelungat, vei realiza marea păcăleală a minții, vei realiza că nu-ți vei putea ostoi foamea doar cu fotografia unei mese îmbelșugate. Ca și fumul se vor destrăma imaginile mentale și vei simți că totul este absurd, că viața nu are sens și poți cădea pradă unei depresii adînci dacă nu reușești să găsești din nou ceva în exterior de care să te agăți cu disperare.

Cel care trăiește în inimă are un cu totul alt înțeles al lumii și al lucrurilor. Cel care trăiește în inimă nu are doar reprezentări ale realității, el are trăiri autentice, trăiri care au fost generate în contactul cu lumea exterioară, dar care au crescut și au înflorit în interiorul sufletului. Trăirile sînt vii, trăirile au profunzime, au conținut, au valoare nutritivă. Dacă, la un moment dat,  lumea exterioară ne va izola printr-o conjunctură nefavorabilă de fapte, vom rămîne bucuroși cu trăirile din suflet, nu vom flămînzi, nu ni se va destrăma toată viața, nu vom avea senzația că totul se prăbușește sau că nimic nu mai are sens. Dacă ne-am obișnuit să locuim în inimă și nu în cap, viața ne este mult mai bogată în trăiri interioare, trăiri pe care vom ajunge să le prețuim mai mult decît orice bogății exterioare. O viață interioară bogată în trăiri frumoase, ne poate conduce pînă la realizarea faptului că, sufletul poate fi fericit prin el însuși și nu numai prin ceea ce ajungem să dobîndim în lumea exterioară. Această realizare este punctul de cotitură în trezirea sufletului, este începutul mîntuirii noastre – sufletul poate fi fericit prin el însuși, viața are sens numai dacă îți trezește trăiri interioare pline de viață!

Dacă bogăția interioară nu este formată decît din reprezentări mentale, atunci cînd vom fi forțați să rămînem în noi înșine, ne vom simți săraci, vom flămînzi și disperarea ne va cuprinde sufletul. Dacă bogăția interioară este formată din trăirile inimii, din sentimenele și emoțiile frumoase cărora le-am dat viață și le-am permis să se manifeste, vom simți o satisfacție mare de a rămîne mai des în noi înșine, chiar și fără ca viața să ne forțeze să privim în interior. Și dacă viața exterioară va lua o turnură neaștepată și vitregă, vom găsi refugiul protector în bogăția interioară a trăirilor pline de viață ale inimii. Iată de ce merită să învățăm să trăim mai mult în inimă și nu în cap.