iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Mărirea și … micșorarea omului

Nu cu mult timp în urmă omul credea că Pămîntul este plat și că s-ar afla în centrul întregului Cosmos. Totodată, omul era pe deplin conștient că este cea mai evoluată ființă din Univers, singura înzestrată cu rațiune și conștiință de sine. Atît scrierile filosofilor cît și miturile acordau o importanță deosebită omului și îi ofereau o viziune unitară asupra întregii lumi. Oricît de rudimentară era gîndirea unui om, el avea totuși o viziune a Universului ca întreg, cunoștea sferele cerești și legile care le guvernau, chiar dacă ceea ce cunoșteau erau doar „povești”. În concluzie, în vechime, omul se simțea important, o ființă extrem de valoroasă care trăia în centrul Universului, într-un Univers bine delimitat și cuprins de gîndirea sa în totalitate.

Astăzi adevărul științific vine să ne spună că trăim într-o lume extrem de complexă, că Universul este aproape imposibil de străbătut de la un capăt la altul, că stelele și planetele chiar și numai din sistemul nostru solar sînt încă foarte puțin cunoscute. Am mai aflat că trăim pe o planetă insignifiantă, pierdută într-un Univers imens, care  nu este mai importantă sau mai relevantă decît un fir de nisip în Sahara. Trăim astfel, oarecum copleșiți de complexitatea naturii înconjurătoare și a Cosmosului din care facem parte, sîntem tot mai conștienți de insignifianța fiecăruia dintre noi, aproape că ne folosim toate resursele intelectuale doar pentru a supraviețui de azi pe mîine într-o lume aproape nebună, dacă o privești după ce valori se ghidează și cît de mult a crescut cantitatea de ignoranță pe cap de om.

O unificare a celor două viziuni a realizat-o Kant, care spunea la un moment dat că două lucruri îl fascinează în mod deosebit: conștientizarea insignifianței omului în comparație cu întregul Univers, iar al doilea era  conștientizarea măreției omului datorită legii morale din el. Altfel spus, omul este un nimic în comparație cu tot ceea ce se află în Univers, însă prin intermediul conștiinței sale, omul poate să transceandă întregul Univers, se poate identifica chiar și cu cel care a creat întregul Univers. În procesul nostru educațional merită să susținem ambele direcții. Pe de o parte este bine să cunoaștem lumea în care trăim, din perspectiva adevărului științific, dar pe de altă parte, la fel de necesar este să ne trezim acea conștiință prin care să ieșim cu totul în afara lumii și a întregului Univers creat.

Dacă este să ne privim cu oarecare obiectivitate, tind să cred  că mult mai necesară este dezvoltarea conștiinței decît a cunoștințelor. Mult mai bine este să te consideri ca fiind cea mai elevată creatură dintr-un univers cognoscibil și bine delimitat, decît să te consideri un nimic într-o lume infinită. Noi ca și oameni putem, trăi și putem fi chiar foarte fericiți fără să știm cum funcționează fiecare sistem în parte, fiecare celulă ș.a.m.d. Acest lucru arată că este mult mai bine să avem o perspectivă simplă și holistică asupra lumii decît să o despicăm în patru și în patru sute patruzeci și nouă, pentru a ajunge la concluzia că este necesar să continuăm despicarea în multe alte mii de părți pentru a ajunge în final la concluzia că sîntem insignifianți.

Previous

Apreciere prin lipsă

Next

Nevoia de oameni

6 Comments

  1. Anisa Manescu

    Pe râuri de primavara
    Infloreste iar trairea, vietuirea !
    Culegându-si în tacere
    Bucuria de-a Visa
    Intr-o lume-mpovarata
    De placerea de-a Avea.

    Am tot încercat sa spun :
    Nu culegeti TOT acuma !
    Vor veni si clipele :
    Cand veti culege doar Scrum. –

    Asteptati sa infloreasca,
    Sa renasca iar in noi,
    Frumusetea de iubire
    Si iubirea dintre noi !…

  2. Anisa Manescu


    Atunci când ni s-au taiat aripile, când doream din tot sufletul sa zburam cu toata forta momentului, si credeam ca nu mai putem zbura din nou… si cand aveam impresia que momentul zborului se pierde în zare, în acel moment precis, nu avem curajul sa vedem ca suntem, de fapt, gata sa zburam, mai senini, si tot mai departe !… caci întreg universul lucreaza pentru noi, pasarea ratacita!…)
    ~
    Am rădacinile unui copac, sufletul unui ocean infinit de tandrete si aripile unui porumbel !… Cine sunt eu oare ?…

  3. cristina

    http://www.youtube.com/watch?v=FOyycaZIJdc

    ‘Draga Femeie’ cu multumire Barbatilor pt cum ne cuprind intr-o noua intelegere generatoare de noi constiinte, de salt! Va iubesc!

  4. angelica

    Doar cel „mic” e mare.
    O dulce binecuvintare!
    pentru voi toti…cei ce traiti viata la inaltime
    din a voastra adinca adincime.
    ( ma…iarta ca indraznii tot eu)

  5. nouatigaraelectronica

    asa este, poate ca intr-o zi scoala o sa urmeze alt curs si anume cel al trezirii constiintei din om. Sincer cunostintele acumulate in lungii ani de scoala nu m-au ajutat sa fiu mai fericita ci din contra. O lume constienta este mult mai frumoasa, iar lumea se poate cunoaste din interiorul nostru, oameni ca Budha au dovedit-o.

  6. angelica

    ” Sunt mic, mic, mic…”
    De multe ori am vrut sa fiu o floare- sarutata de soare , mingiiata de ploi si vint, indragostita de cer si pamint….
    Dar sunt om! Sunt fiinta ! Si Doamne, ce frumos, ca sunt creatia Ta!
    Si…ma iubesc, ca sunt tare frumusica….
    Ce bine ai evidentiat cele doua „priviri” : una te face mic, cealalta te face mare.

    Nu suntem „buricul” Universului(cum ne mai cicalesc unii, cind dorim sa fim in centrul atentiei ) , dar contientizind puterea, intelepciunea si fericirea noastra interioara- atunci simtim ca putem cuprinde in brate intregul Univers.
    Cind nu stiam sa iubesc… daruind pur si simplu , eram mica si neputincioasa- a nimanui, om fara rost.
    Cind Trairea mea intensa isi afla izvorul in inima ( in mica mea inima) si constiinta imi este treaza- cind ochii fizici se confunda cu privirea sufletului – atunci ma simt un copil cu suflet mare.
    Unui suflet mare ii poti cuprinde aripile doar cu o inima blinda si smerita.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén