Arta de a trăi

Gîndurile multe fără treabă dovedesc o minte slabă! (proverb)

Un om puternic, un om de succes are o caracteristică specială numită UNITATE. Un om puternic sau de succes nu trebuie să fie neapărat un om inteligent sau un om cu suflet mare, el trebuie să fie doar cît mai unitar în forul său lăuntric, să fie „un om  dintr-o bucată”, înțelegînd prin aceasta că are mintea și întreaga sa ființă – atîta cîtă este –  focalizate cam în aceeași direcție. Un astfel de om este preocupat mai tot timpul cam de aceleași subiecte și are o înclinație mai mare pentru a acționa decît pentru a gîndi și a răzgîndi o anumită temă. El este un om care ia decizii cu ușurință și se angrenează în transpunerea lor în practică fără „a sta prea mult pe gînduri”. Desigur, o minte ageră la un astfel de om poate fi un avantaj, însă chiar și oamenii mai slabi de minte, dacă au totuși această caracteristică de a fi „dintr-o bucată”, sînt oameni care au șanse foarte mari să răzbească și să-și construiască o viață de succes. Fiți dară oameni dintr-o bucată!

Ce ar însemna să fii „om dintr-o bucată”? Un aspect deja l-am menționat – să ai mintea mai mereu focalizată pe aceleași preocupări, iar acestea să nu fie prea numeroase. Ar mai fi de adăugat faptul că, „un om dintr-o bucată” are cam același tip de comportament față de toți oamenii, este, în general, un om sincer și autentic – „ce-i în gușă și-n căpușă!”. „Un om dintr-o bucată” este constant în valorile după care se ghidează și nu folosește dubla măsură în evaluarea oamenilor sau a situațiilor, în funcție de interesele personale de moment. Un astfel de om nu vorbește pe nimeni pe la spate și ce are de spus, spune direct și clar. „Un om dintr-o bucată” se mai remarcă și prin faptul că în cazul lui există un decalaj foarte mic între ceea ce spune și ceea ce ajunge să facă. Fie face tot ceea ce spune, fie nu vorbește decît despre ceea ce face. „Oamenii dintr-o bucată” nu pălăvrăgesc despre vrute și nevrute. Ei vorbesc doar despre ceea ce simt că au de gînd să facă și nu agreează deloc „datul cu părerea”, pălăvrăgeala inutilă.

Există și unele caracteristici mai neplăcute ale omului dintr-o bucată. Un astfel de om nu prea poate lucra în diplomație, poate fi perceput uneori ca fiind grosolan, poate fi considerat lipsit de finețe sau eleganță, însă decît să fii un finuț și să te plîngi toată ziua de viață mai bine te hotărăști să te exprimi după cum ți-e firea și-ți rezolvi problemele trăind și nu gîndind ce înseamnă a trăi. Atît timp cît inima nu te îndeamnă să faci rău cuiva este de dorit să fii una cu inima ta și să faci ceea ce simți, să începi să exprimi o stare de unitate între vorbele și faptele tale, între simțirile și acțiunile tale.

În concluzie, nu stați prea mult pe gînduri și nu filosofați inutil – doar trăiți și fiți unul și același în tot și în toate!

Vreau să încep astăzi prin a vă mulțumi tuturor celor care mi-ați trimis urări minunate cu ocazia onomasticii. Nu sînt eu foarte încîntat că port numele Sfîntului Constantin, pentru că el a devenit sfînt datorită unui gest de binefacere față de creștini și nu datorită trăirilor sale interioare. Biserica ar fi trebuit să creeze o tagma aparte a celor mai mari binefăcători ai săi, care să fie cinstiți și apreciați ca atare, ca mari binefăcători și să lase în rîndul sfînților doar pe aceia care chiar au ajuns să se mîntuiască, doar pe aceia care au fost cu adevărat mari trăitori și iubitori de Dumnezeu. Poate nu întîmplător după ce părinții m-au botezat Constantin – ca să duc mai departe numele tatălui – și m-au înregistrat cu acest nume în certificatul de naștere, au ales să-mi spună Cristi, iar mai apoi, să mi se spună Cristian, la sugestia unuia dintre scriitorii nemțeni în al cărui cenaclu literar am ajuns în adolescență, pentru că, zicea dumnealui, sună mai frumos.

Sînt un om care, contrar așteptărilor, îmi exprim mai greu iubirea. Atunci cînd sînt copleșit de iubire devin tăcut și contemplativ. Mi-e de ajuns ceea ce simt în mine, mi-e de ajuns să fiu în preajma celor pe care îi iubesc sau să știu doar că ei există și am senzația că si ceilalți simt ceea ce simt eu. Se pare că aici mă mai înșel, se pare că ceilalți au nevoie, să zicem așa, și de gesturi ale iubirii, de cuvinte, de o invitație la o plimbare sau la un restaurant, de o excursie sau de cadouri. Astăzi aleg să vă spun că vă iubesc, că mi-e inima plină de recunoștință și simt că este bine să știți aceasta. Vă iubesc pe toți cei care căutați frumosul și o cale de a vă transforma, pe toți cei care aspirați la o trezire a sufletului, la un mod sublim de a trăi.

Nu este simplu drumul transformării nici pentru mine și, slavă Domnului, mai am încă multe de transformat. De asemenea, nu cred să fie careva care să se fi transformat, să-și fi trezit sufletul la viață fără dificultăți,  dar indiferent de greutăți pășesc mereu cu încredere pe cale și vreau să vă împărtășesc astăzi direct ceea ce pînă acum am pus doar în spatele fiecărui articol, în spatele tuturor cuvintelor pe care vi le-am daruit de-a lungul anilor. Am scris și am vorbit mereu cu iubire, cu speranță, cu bucurie, cu încredere într-un om nou, un om îmbunătățit. Am crezut și continui să cred că putem deveni oameni sensibili, cu sufletele vii, animați de cele mai nobile și înalte aspirații: aspirația de a putea fi întotdeauna plini de bunătate, aspirația de fi mereu plini de compasiune. Am fost și sînt un visător, visez o lume în care să predomine oamenii însuflețiți de iubire, înțelepciune, simplitate sau cel puțin de bunăvoință. Am scris și continui să scriu pentru a face posibilă împlinirea acestui vis.

Dacă tot am ajuns la confesiuni recunosc că uneori am avut așteptări de la lume. Aș fi vrut uneori să fiu mai mult susținut în toată această muncă, să vină spre mine oameni generoși care să-mi mai rezolve din nevoile vieții, adeseori destul de mari, dar am trecut și de aceste copilării și astăzi vă spun tuturor celor care citiți aceste rînduri că am ajuns să scriu cu o inimă împăcată, plină de iubire și fără nici o așteptare, scriu din prea plinul sufletului ceea ce simt să împărtășesc. Este în natura florii să înflorească este în firea mea să scriu, atît cît mă pricep, din ceea ce am ajuns să trăiesc și să înțeleg. Vă iubesc chiar dacă nu vă știu pe toți cei care cititți cu inima curată aceste rînduri și vă mulțumesc pentru că prin aspirațiile voastre spirituale îmi împliniți măcar în parte visul de o viață, visul de a trăi într-o lume în care oamenii să fie cu adevărat vii și buni.

Acum vreo doi ani vă îndemnam să priviți cerul măcar trei minute neîntrerupt în fiecare zi. Un exercițiu foarte bun pentru suflet, pentru pacea minții, pentru a visa în largul inimii. Acum, pentru că au venit zilele călduroase de vară, chiar dacă sîntem încă în luna mai, vă îndemn să găsiți ocazia să vă plimbați din cînd în cînd desculți prin roua dimineții. S-a scris multă poezie legată de rouă și de a fi desculț în iarbă, însă nu pentru a trezi poezia sufletului vă îndemn să mergeți prin rouă, ci pentru tămăduirea lui.

Atingeți pămîntul cu tălpile goale și bucurați-vă de fiecare senzație pe care o veți simți. Bucurați-vă de gîdilăturile firelor de iarbă, de micile înțepături ale pietricelelor mai ascuțite, de praful drumurilor de țară, a căror atingere poate fi uneori mai fină decît a celui mai moale covor de lînă. Nu vă mai feriți atît să nu vă murdăriți pielea cu praf și pămînt. Este de preferat să vă murdăriți mîînile cu țărînă decît sufletul cu vorbe și gînduri urîte. Îndrăzniți și lăsați ca măcar mîinile și tălpile să mai atingă pămîntul direct din cînd în cînd. Trupul nostru are nevoie să atingă pămîntul, să lăsăm astfel să se ducă în țărînă greutățile din suflet, stresurile minții, tensiunile mușchilor. Dacă nu aveți de plivit o gradină de zarzavat sau de flori, măcar jucați-vă cu ceva pămînt, doar cît să vă amintiți de copilărie, să faceți un castel sau un zid, un șanț sau un baraj. Îmi amintesc de cînd eram copil ce ne mai plăcea după cîte o ploaie să alergăm prin bălți să ne stropim, să ne bălăcim. să facem șanțuri sau baraje ca și cum am fi amenajat curgerea unui fluviu. Da, e drept că trebuie să trăiești la țară pentru a face toate acestea, dar nu găsiți o scuză în faptul că sînteți orășeni. Soluții pentru toate cele enumerate mai sus se găsesc și pentru cei care locuiesc în oraș. Totul este să vă doriți să reveniți în contact direct cu pămîntul măcar din cînd în cînd. Merită, beneficiile sînt nenumărate!

Mizînd mereu doar pe bunătate și corectitudine, pe încredere și bunăvoință este posibil să nu reușești mare lucru în viață, însă eu am mizat și voi miza mereu pe bunătate, încredere și bunăvoință.

Unii sînt capabili să ierte, însă cu adevărat de admirat sînt cei care nu au ce să ierte! Cînd se pune problema iertării aceasta înseamnă că cineva te-a rănit, însă atunci cînd simți că nimeni și nimic nu te poate răni, atunci nu ai ce să ierți. Atît timp cît „rănile” din sufletul tău dispar mai repede decît urma lăsată de o furnică pe pielea unui elefant nu mai ai nevoie să ierți pentru că pînă să apuci să zici cuvîntul „iert” deja nu mai este nimic de iertat. Cît de mare trebuie să-ți fie sufletul pentru ca nimeni și nimic să nu ți-l rănească vreodată!?

Oricît de multe ați ajunge să realizați în viață nu vă pierdeți identitatea sufletului, amintiți-vă mereu de ceea ce erați înainte de a ajunge să vă identificați cu realizările voastre. Cine și cum erați înainte de a avea o profesie, o relație, copii ș.a.m.d. Mulți oameni se lasă furați de ceea ce ajung să realizeze în viață și uită de ei înșiși. Cu cît este mai adîncă această uitare cu atît crește riscul de a vă îmbolnăvi și de a vă pierde bucuria de a trăi. Cînd boli grave au ajuns să vă invadeze, prima regulă este să vă amintiți de voi înșivă, de ceea ce erați înainte de a avea o profesie, o relație, copii ș.a.m.d. Este ceva minunat să trăiești pentru ceilalți, pentru a fi de folos celorlalți, însă pentru a putea face aceasta cît mai bine trebuie totodată să trăiești și pentru tine, îți trebuie timp pentru propriul suflet. Merită să vă spuneți din cînd în cînd: „dacă ar dipărea acum tot ceea ce am realizat în ultima vreme ce ar mai rămîne din mine? cine sau ce aș mai fi?” Ca să și glumim puțin, cred că ne-ar fi prins bine un buton de RESET, să putem reveni la setările din suflet atunci cînd simțim că ne-am îndepărtat prea mult de el.

Ați trăit vreodată sentimentul profund de sfințenie? Ați simțit vreodată ceva special în sufletul vostru, apropiindu-vă de o biserică sau de un loc sfînt? Cunoașteți starea aceea de sacru care vă umple de frumusețe, măreție și semerenie? Dacă da, atunci e foarte bine, dacă nu, merită să vă propuneți să aveți parte și de o astfel de experiență și vizitați cîteva locuri sfinte pînă cînd se va declanșa lăuntric starea de sacralitate.

Acum mă adresez celor care au simțit măcar odată în viața lor acest sentiment profund de sacralitate. Dacă știți ce înseamnă starea de sfințenie trăită în apropierea sau în interiorul unui templu, atunci eu vă spun că trebuie să vă propuneți să o trăiți și de fiecare dată cînd vă apropiați de un om. Nu este omul un templu? Nu este locuitorul templului însuși Dumnezeu? Nu există în fiecare om o scînteie divină? Orice om este purtător de Dumnezeu. Apropiați-vă de orice om ca de cel mai sfînt loc. Dacă Dumnezeu poate fi prezent într-o piatră, la urma urmei orice templu este făcut de obicei din pietre, atunci cu atît mai mult EL este prezent într-un om, în sufletul lui viu. Poate fi unul din cele mai grele exerciții, să simțiți în preajma fiecărui om o stare de sfințenie, dar merită să-l realizați pentru că beneficiile lui sînt foarte mari. Apropiați-vă de fiecare om ca de un templu. Priviți cu transfigurare orice om sau cel puțin pe cei care vă sînt dragi, urmăriți să simțiți că în mod misterios Dumnezeu este prezent în omul din fața voastră și totodată în voi înșivă.

În general, extremele se atrag și se succed cu ușurință la majoritatea oamenilor. Acum ești într-o stare de euforie și în mai puțin de cîteva clipe ajungi în starea opusă. Viteza trecerii de la o stare bună la una rea este foarte mare, însă  cînd trecerea este inversă, de la o stare rea la una bună, viteza este mai mică! De preferat să fie invers. Calitatea unui suflet mare se vede și prin această inversare a vitezelor de tranziție între stări. Cu cît treci mai repede de la o stare rea la una bună și mai încet de la o stare bună la una rea, cu atît ai un suflet mai mare și mai sănătos. Folosiți-vă de toată puterea de autocontrol pentru a întîrzia dispariția unei stări bune și grăbiți cît puteți dispariția unei stări proaste.

Calitatea unui suflet mare și sănătos se mai vede și din modul în care vorbiți despre ceilalți. Ideal ar fi să nu judecăm pe nimeni și să nu vorbim despre cum sînt și ce fac ceilalți, însă așa ceva este un ideal greu de atins. Dacă este totuși să vorbim despre ceilalți, atunci să vorbim cu măsură și pe cît posibil numai de bine. Un suflet mare este reținut în a vorbi de rău pe cineva chiar și atunci cînd ceea ce are de spus este adevărat și drept. Un suflet nobil nu va vorbi despre defectele sau greșelile cuiva decît dacă este absolut necesar. Un suflet mare vorbește încurajator despre calitățile altui om, însă atunci cînd starea i se schimbă el nu trece în extrema cealaltă și începe să-l bălăcărească. Un suflet nobil se recunoaște și prin abținerea de la a vorbi de rău, mai ales pe cineva pe care, cu puțin timp înainte, l-ai apreciat. Fiți suflete mari și sănătoase!

Vă doresc tuturor pe această cale să aveți parte de cele mai frumoase trăiri spirituale cu ocazia celei mai importante sărbători a creștinătății – Învierea Domnului. În primul rînd să vă luminați casele și sufletele. În al doilea rînd să iubiți și să vă iubiți așa cum Mîntuitorul ne-a iubit și ne iubește, iar în al treilea rînd să fiți mereu plini de pace, pentru a se vedea că sîntem oameni responsabili și de încredere, care știu să aibă grijă de un dar prețios. Iisus ne-a lăsat nouă pacea lui. O mai aveți? Ați avut grijă de ea? Sper din tot sufletul că da.

Sărbători vii și luminoase vă doresc!

Majoritatea acțiunilor pe care le realizăm zi de zi par a fi nesemnificative. Viața ne este plină de gesturi mărunte, vorbe rostite de dragul de a vorbi, gînduri de tot felul, fără noimă. Avem această tendință de a considera unele acțiuni ca fiind importante, iar altele ca fiind nesemnificative. Dacă priviți în urmă puteți sesiza, totuși, că, adeseori schimbări radicale au apărut în viață ca urmare a unor acțiuni mărunte. O acțiune măruntă chiar poate genera schimbări semnificative în ceea ce privește cursul vieții. Astfel, consider că este necesar, din perspectiva artei de a trăi, să fim mereu vigilenți, atenți, conștienți de fiecare gest pe care îl facem, de fiecare vorbă pe care o rostim, de fiecare gînd pe care îl gîndim. Nu este ușor să ajungem la o stare de vigilență atît de ridicată încît să conștientizăm și să estimăm consecințele fiecărui gest sau fiecărei vorbe, însă atunci cînd alegem să pătrundem mai adînc în natura noastră interioară sau în misterele lumii este necesar să dezvoltăm această capacitate de a fi mai mereu vigilenți. La viteze mici nu-i o problemă dacă mai facem acțiuni neconștientizate și negîndite, însă la o intensitate mai mare a trăitului chiar și cele mai mărunte gesturi pot declanșa consecințe foarte complexe și profunde. Nu există gesturi mărunte, nu există clipe care să nu fie trăite la intensitate maximă!

Se umplu grădinile de flori și parfum. Copacii se îmbracă în verde, în timp ce unii mai nerăbdători înfloresc mai repede decît înfrunzesc. Iubesc primăvara, iubesc să înfloresc! Pe fiecare fir de păr din cap îmi simt gîndurile cum urcă încolăcindu-se ca vrejul de fasole pe arac. Vor să iasă la soare și să-nflorească. Unele vor crea doar parfum și frumusețe, altele vor rodi idei gustoase și hrănitoare. Îmi simt rădăcinile gîndurilor adînc înfipte în lumina sufletului. O sevă plină de emoții sănătoase și oligosentimente urcă și hrănește dinlăuntru fiecare gînd ieșit la soare. Iubesc să înfloresc primăvara! Iubesc să vă văd cu gîndurile înflorite!… Sau măcar cu o floricică la ureche…

Concret, dincolo de introducerea poetică, vreau să vă spun că merită să vă jucați cu primăvara, să vă apropiați de un pom înflorit și să-i inspirați cu nesaț aroma miilor de flori. Faceți acest lucru ca și cum ar fi pentru ultima dată cînd veți mirosi un pom înflorit. Priviți de aproape frunzele care cresc și îndrăzniți să le atingeți, să le simțiți nașterea. Fiți mai aproape de primăvară și mai prezenți în ea. Nu vă plimbați prin primăvară ca printr-un muzeu! Multă vreme am făcut asta! Mai și zimbeam cînd vedeam pe vreun copil cum se joacă cu florile, cum le studiază, le atinge, cum le vorbește și le soarbe parfumul. Zîmbeam cînd vedeam vreun adult, în speță vreo femeie, în preajma unui pom înflorit cu capul lăsat pe spate și brațele larg desfăcute, inspirînd adînc parfumul florilor. Mi se părea ceva artificial, un gest de fațadă. Însă anul acesta mi-am permis să-l fac și eu și vă spun drept… merită! Apropiați-vă mai mult de primăvară. Are daruri ascunse care nu se revelează decît de aproape, prin astfel de gesturi. Ceea ce ca oameni maturi am ajuns să considerăm a fi „prosteli copilărești” chiar sînt lucruri pe care merită să le facem! Îndrăzniți să fiți mai aproape de viață și pe cît posibil mai lăsați cărările bătătorite sau măcar opriți-vă și așezați-vă jos la marginea lor și simțiți că trăiți cu toată ființa nu numai cu gîndurile.

Omul contemporan va ajunge probabil să fie supranumit „omul ocupat”. Se fac eforturi considerabile pentru a se organiza viața socială în așa fel încît omul să fie subjugat și controlat, lăsîndu-i-se  totuși senzația că este perfect liber. După ce ai făcut un împrumut pe 30 de ani și mai bine de jumătate de salar este rata la bancă numai liber nu te mai simți. Sîntem tot timpul ocupați. Mințile ne sînt asaltate mereu și mereu de lucruri neesențiale, de pleavă. Sîntem ținuți mereu și mereu cît mai departe de noi înșine și de propriile nevoi sufletești. Ni se induc tot felul de sugestii cum că fericirea constă în a avea nu știu ce lucruri. Ni se tot inoculează ideea că o vacanță în nu știu ce locuri exotice ne poate relaxa cu adevărat, însă în realitate aproape toți oamenii se întorc mai obosiți din concedii decît erau la plecare. Nu vă mai lăsați amăgiți! Drămuiți-vă timpul, aveți grijă de el, pentru că fiecare clipă o ai o singură dată.

În vremurile noastre este un lux să ai timp pentru tine. Cînd eram copil ni se spunea la școală că tehnologiile vor deveni atît de eficiente încît vom ajunge să muncim cel mult patru ore pe zi, iar în restul timpului putem să trăim pentru a ne bucura, pentru a ne dezvolta și îmbogăți sufletele. Chiar am crezut în această perspectivă și nu mică mi-a fost mirarea să mă descopăr ca adult într-o lume în care toți sînt pe fugă sau prea obosiți pentru a se mai bucura de un copac înflorit, de o întilnire cu un prieten, întîlnire care să nu presupună rezolvarea a nu știu cîtor probleme, ci să exprime doar bucuria de fi împreună, de a vorbi sau de a tăcea împreună. Chiar cred că este necesar să fim mai atenți cu timpul pe care îl avem, chiar merită să trăiești mai modest, dar cu timp liber pentru sufletul tău, decît să muncești întruna doar pentru a avea nu știu ce lucruri sau pentru a-ți împlini nu știu ce satisfacții fantasmagorice.

Exceptînd situațiile cînd munca ta este și pasiunea ta, nu merită să muncești mai mult decît este strict necesar, minimul posibil. Este nevoie de timp pentru a visa, este nevoie de timp pentru a iubi, este nevoie de timp pentru a ne simți cu adevărat împreună, este nevoie de timp pentru a ne trezi sufletele. De ce acum 100 de ani era suficient să muncească un singur membru al familiei și să aibă posibilitatea să-și întrețină din salarul primit întreaga familie? Cum de a scăzut productivitatea muncii atît de mult? Cînd și cum și ce s-a petrecut de este nevoie acum de două salarii într-o familie și adeseori de multe ore suplimentare și nici acelea nu ajung decît pentru strictul necesar? Chiar atît de proști am devenit?! Chiar n-am știut să ne menținem o organizare socială cu adevărat orientată în slujba omului? Acum 150 de ani ca să facă o afacere cineva din Iași cu cineva din Timișoara aveau nevoie de cel puțin vreo două săptămîni pînă ajungeau să bată palma. Acum se poate rezolva într-o zi sau în cîteva minute și cu toate acestea omenii se plîng mult mai mult de lipsa de timp decît cei de acum un secol. Cu siguranță undeva, ceva, cineva ne-a furat timpul. Cu cît comunicăm mai ușor și călătorim mai repede cu atît avem mai puțin timp liber! Nu vi se pare ciudat? Haideți să ne recîștigăm timpul! Sînt bucuros că tinerii de azi încep să-și dea seama că nu mai trebuie să se supună unui sistem și încep să-și facă mai mult timp pentru ei. Din păcate îl irosesc pe distracții ieftine. Dar măcar își vor timpul înapoi. E un pas!