Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: septembrie 2011

Dansul eternității

Toate sînt trecătoare. Timpul curge fără întrerupere. Sînt însă momente în care timpul parcă nu mai contează. În momentele de maximă trăire emoțională timpul nu mai este relevant. Cînd ești foarte fericit timpul se suspendă și cam același lucru se petrece și cînd ești foarte trist. Însă și bucuriile și suferințele sînt totuși trecătoare, ceea ce înseamnă că timpul continuă să acționeze asupra noastră chiar și în acele momente. Cu toae acestea eternitatea există! Inima noastră nu simte timpul, chiar dacă evidențele arată că și ea îmbătrînește. O parte din ființa noastră este prietenă bună cu eternitatea. O parte din ființa noastră are mereu senzația că ceea ce există este etern. Senzația că exiști pentru totdeauna este o realitate pentru toți oamenii. Există o parte bună în faptul că ceva din ființa noastră cochetează cu eternitatea, însă facem și foarte multe prostii în viață pentru că ne comportăm ca și cum am fi nemuritori.

Așa ne-a fost dat, să trăim cu senzația că sîntem nemuritori în timp ce privim la permanenta schimbare! Unii văd în aceasta o ironie, alții nici nu observă paradoxul, în timp ce cîțiva dintre noi, văd timpul ca un dans al eternității. Eternitatea există deși nu putem spune că a văzut-o careva, pe cînd timpul deși îl vedem nu putem spune că există cu adevărat!

Cu suflet privind în tăcere sufletul de lîngă tine

Noi oamenii vorbim prea mult și ne simțim prea puțin unii pe ceilalți. Abuzăm de limbaj și săracim în îmbrățișări, în zîmbete, în priviri ochi în ochi, în simplul fapt de a fi suflet lîngă suflet. Măcar cu cei din apropierea noastră, cu cei dragi nouă, să facem în așa fel încît să-i simțim mai mult și să-i cunoaștem prin atingere, prin îmbrățișări, prin altceva decît doar prin cuvinte. Să privim mai des în ochii oamenilor și vom rosti mai puține cuvinte. Oamenii devin ceva mai sinceri și mai buni atunci cînd se privesc în ochi. Atunci cînd ajungem să ne simțim cît de cît unii pe ceilalți, devenim mai buni și mai înțelegători. Războaiele sînt declanșate de cei care nu au privit niciodată în ochii celor pe care i-au atacat. Dacă privind în ochii altui om nu simți că devii mai sincer și mai bun abia atunci poți să-ți dai seama că sufletul tău trebuie însănătoșit. Avem mult mai multe în comun decît tindem să credem în mod obișnuit; avem aceeași scînteie divină, aceeași suflare de viață, aceeași senzație de foame și setea de a iubi. Prin ceea ce avem în comun putem fi în comuniune, iar calea către comuniune începe cu a căuta să ne simțim unii pe ceilalți, cu intenția de a ne cunoaște și altfel decît prin cuvinte.

Iubirea la nevoie se cunoaște

Ne simțim în mod spontan atrași de acele ființe care ne lasă senzația că ne pot oferi ceva ce nouă ne lipsește. Cînd primim de la cineva ceva ce căutam de mult, simțim spontan un imbold de recunoștință și facem în așa fel încît să-i dăruim la rîndul nostru ceva în schimb, ceva din ceea avem din belșug. Dacă, ceea ce primim ne împlinește, ceea ce oferim nu este întotdeauna ceea ce celălalt are nevoie, dar cînd ceea ce oferim este ceea ce căuta și celălalt, atunci și celălalt se va simți la rîndul lui atras de noi. Avem astfel atracția reciprocă. Așa funcționează atracția între oameni și pentru că sîntem în general destul de orgolioși ca să recunoaștem că avem nevoie de ceilalți și că întreaga lume nu este decît un fel de Bazar am îmbrăcat acest troc în haine luxoase de iubire, prietenie, fraternitate, umanism, altruism etc. Dar cînd iubirea, prietenia, umanismul sînt prezente doar prin hainele lor este ca și cum de fapt nu ar exista. Un om nu devine preot dacă se îmbracă cu haine de preot, dar pentru cei care nu știu și nu văd, el poate apărea ca fiind un preot.

Valorile adevărate apar în momentul în care nu ceri nimic și nu crezi că ai ceva de oferit în compensație. „Prietenul la nevoie se cunoaște!” – spune un proverb străvechi. Prietenia adevărată începe din momentul în care, chiar dacă celălalt nu mai are nimic să-ți ofere, tu rămîi lîngă el și continui să-i dăruiești ceea ce are nevoie chiar și din puținul tău și nu numai din belșugul tău. Acest lucru nu este valabil doar în cazul prieteniei, ci și al iubirii. Iubirea la nevoie se cunoaște! Adevărata iubire o trăiesc doar cei care sînt capabili să dăruiască totul fără să ceară nimic. Restul este doar troc! – necesar și util pentru a trăi, dar nu pentru te împlini ca om! Dacă aspirați cu adevărat la iubire începeți prin a vă educa în așa fel încît să nu mai credeți că aveți nevoie de ceva din afara voastră! Iar pentru început nu mai confundați atracția cu iubirea și începeți prin a fi generoși. Generozitatea este piatra de temelie a Palatului Sufletului. Dacă temelia este slabă nu veți putea ridica ziduri înalte! Dăruiți nu numai din ceea ce vă prisosește, ci și din ceea ce și vouă înșivă vă cam lipsește. Pare paradoxal, dar dacă vrei să fii iubit trebuie să iubești, dacă vrei să obții ceva trebuie să începi prin a dăruia altora acel ceva. Dacă vrei să fii sănătos ajută-i pe alții să devină săsnătoși. Aceste lucruri se cunosc de mult timp. Mulți le și aplică, puțini însă au obținut rezultate. Ai fost bun cu ceilalți fără să obții bunătatea celorlalți, ai iubit fără să fii iubit, ai dăruit fără să primești măcar recunoștință. De ce nu funcționează aceste legi în orice condiții și pentru toți oamenii? Un secret pe care vi-l dezvălui acum este acela că o învățătură pe care ai primit-o din exterior trebuie să o cobori în inimă înainte de a o pune în aplicare. În general, Dumnezeu nu ne citește gîndurile, ci inima! Și tot așa, nu poți să obții ceva adevărat decît dacă tu înșuți ești un om adevărat.

Cînd iubești…

….nici un efort nu ți pare prea mare încît să-i spui sacrificiu! Cînd iubești nu mai contează dacă ceva are sens sau nu și poate că tocmai de aceea ai senzația că știi de ce trăiești. Cînd iubești habar nu mai ai cine ești și poate că tocmai de aceea atunci te simți atît de viu și atît de mult în tine! Cînd iubești nu mai contează dacă plouă sau dacă este  soare, dacă e vară sau toamnă, ți-e bine oricum și doar așa își poate vedea Natura de ritmurile ei. Cînd iubești privești în zare și abia atunci începi să vezi frumusețile ce te’nconjoară! Cînd iubești, dornic să-i auzi glasul, asculți … și abia atunci începi să înțelegi frumusețea și măreția tăcerii, bogăția șoaptelor și a sunetelor care te’nconjoară! Cum de este posibil să-ți trezească atîtea senzații o simplă atingere? – te întrebi atunci cînd iubești. Cum de nu-ți mai este sete cînd focul te arde pe dinăuntru? – te mai întrebi atunci cînd iubești. Cînd iubești, flăcările dansează, dar nimic nu se face scrum, ci totul înflorește! Te iubesc…

Efort și sacrificiu

Orice am vrea să construim pe termen lung, fie o carieră, fie o realție de iubire, fie un hoby, fie doar obținerea celor necesare subzistenței necesită să facem eforturi. Dacă întrebi orice om care a realizat ceva important în viața lui cum de a reușit să obțină acea performanță, invariabil, în toate cazurile primești același răspuns: „am muncit din greu”, „am făcut sacrificii!”. Acum vă întreb care ar fi diferența dintre eforturi și sacrificii? De la ce limită eforturile devin sacrificii?

Atît timp cît ceea ce obții în urma eforturilor realizate îți aduce satisfacții de lungă durată, înseamnă că eforturile sînt doar eforturi. Din momentul în care eforturile pe care le faci nu-ți mai aduc nici o satisfacție imdiată ai tendința să le numești sacrificii. Deci, nu contează cît de mari sînt eforturile, ci perenitatea sau perisabilitatea satisfacțiilor care urmează eforturile realizate. Oamenii care vorbesc de sacrificii sînt oameni nefericiți, oameni care au senzația că au eșuat în ceea ce privește viața lor. Cei care vorbesc doar de eforturi sînt oameni fericiți sau cel puțin încrezători în fericire. Dacă ai o relație de iubire, iar celălalt deja începe să pomenească de faptul că a făcut sau face sacrificii pentru tine, înseamnă că deja relația voastră de iubire nu-i prea mai aduce satisfații. Dacă cineva îți vorbește despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și construi o carieră, înseamnă că deja nu mai are satisfacții legate de acel domeniu de activitate și nu mai este convins că a făcut ceea ce trebuia să facă. De regulă, în a doua jumătate a vieții oamenii încep să vorbească despre sacrificiile pe care le-au făcut de-a lungul timpului, în prima jumătate a vieții vorbim doar de eforturi. Acest lucru arată un fel de trezire, o înțelegere diferită a vieții care i-au condus la concluzia că eforturile pe care le-au făcut în viața nu prea au meritat și în prezent sînt cuprinși de regrete, atinși de nefericire sau cel puțin de o undă de resemnare și încep să le considere sacrificii. Un om împlinit și fericit nu va spune că a făcut sau că face sacrificii, cel mult el spune că a făcut sau că face eforturi, dar nu sacrificii.

O altă interpretare a eforturilor ca sacrificii este legată de orizontul de speranță. Un om care încă speră în obținerea unor satisfacții ca urmare a eforturilor pe care le face nu va considera că face sacrificii, ci doar eforturi. Din momentul în care speranța se diminuează sau dispare, va considera eforturile realizate ca fiind sacrificii. De obicei, sacrificiile sînt eforturile din trecut, după ce li se constată o oarecare urmă de inutilitate. Eforturile viitoare nu sînt numite sacrificii, pentru că legat de ele există un mare orizont de speranță. Nu începe nimeni o relație sau o carieră cu gîndul că va face sacrificii, eventual se poate gîndi doar că vor fi necesare anumite eforturi. Fie ca voi să vorbiți cît mai rar despre sacrificii!

Transformarea

Un aforism spune: „Cînd ești tînăr vrei să schimbi lumea, cînd ești bătrîn vrei să-i schimbi pe tineri!”. Este un aforism corect. Cel care l-a exprimat a observat bine mersul lucrurilor în această lume. Chiar sună bine. Ne gîdilă neuronii, însă nu spune nimic despre cum ar trebui să fie lucrurile. Concluzia acestui aformism ar fi că bătrînii ar trebui să-i lase în pace pe tineri, însă cînd devenim vîrstnici, aproape cu toții ajungem la concluzia că dacă am fi avut în tinerețe înțelepciunea de la vîrsta bătrîneții, am fi făcut altfel o serie de lucruri în viață. Acesta este aspectul pentru care merită să-i ascultăm pe bătrîni. Problema este că pe lîngă o anumită experiență de viață pe care bătrînii vor să o transmită tinerilor, ei vor să le impună și o serie întreagă de metehne, de judecăți și prejudecăți învechite și neproductive, de practici nesănătoase.

Faptul că tinerii vor să schimbe lumea se reduce în ultimă instanță la dorința lor de a schimba prejudecățile constrîngătoare ale celor bătrîni, la schimbarea sistemelor, adeseori rigide, create de către aceștia. Însă, opunîndu-se rigidităților transmise de bătrîni, ei se opun și înțelepciunii care le poate veni de la aceștia. De am avea puterea de a învăța unii de la alții, de a selecta ceea ce este cu adevărat benefic și sănătos de de oriunde, atunci am reuși să asigurăm o dezvoltare armonioasă a întregii lumi.

Dacă ceva trebuie transformat, atunci să caute fiecare să se transforme mai întîi pe el însuși. Să încetăm cu acest sport global, prin care căutăm mereu și mereu să-i schimbăm pe cei din jurul nostru, fără a face nimic să ne transformăm în primul rînd pe noi înșine.

Exercițiu de atenție și voință

Timp de cinci zile nu vă plîngeți de nimeni și de nimic. Nu vă plîngeți de viața de acasă sau de la serviciu, de guvern sau de echipa națională de fotbal. Nu vă plîngeți, indiferent de canalul de comunicare, timp de cinci zile de nimeni și de nimic. Nu exprimați nici o nemulțumire, nici măcar în gînd. Dacă la un moment dat vă dați seama că ați exprimat o nemulțumire față de cineva sau ceva, chiar și numai în gînd, veți reîncepe de la zero numărătoarea celor cinci zile. Cei cu voință vor termina în cinci zile. Alții poate că nici în cinci sute de zile, dar toți cei care vor reuși să trăiască cinci zile consecutive fără să se plîngă de ceva sau cineva, nici măcar în gînd, se pot considera oameni cu adevărat valoroși. Succes!

Fluxul vieții

Există un ritm al vieții, o curgere a ei influențată de forțe adeseori nebănuite și inimaginabil de puternice. Ce poate să facă puterea minții unui om decît să fie cît mai aproape de fluxul vieții și să-și lase imaginația și dorințele să curgă în aceeași direcție cu viața. Desigur, avem cu toții ambiția și mania controlului, vrem să credem că sîntem stăpîni pe viața noastră și a celorlalți, că înțelegem și controlăm toate aspectele cu care interacționăm. Fiți serioși! Nu controlăm mai nimic. Uneori se petrece să avem același traseu cu fluxul vieții și avem senzația că ne merge din plin. Nu vă umflați în pene, pentru că acolo nu este vorba de forța și puterea voastră personală, ci doar de un dram de noroc de a fi în consonanță cu fluxul vieții. Trebuie să încetăm să mai urmăm această direcție absurdă de a face totul pentru a deține controlul. Aceasta este direcția pe care ne-au imprimat-o cei ce au vrut tot timpul să ne țină ei sub control. Cei care au vrut să fim previzibili, să avem o viață cît mai îngustă și predictibilă, pentru a ne putea ține sub control, au aflat că își pot atinge obiectivul dacă ne lasă senzația și ne trezește ambiața ca noi să controlăm realitatea cu care interacționăm.  Ne-au făcut să credem că este necesar să avem controlul asupra vieții, dacă vrem să fim fericiți. Astfel, ca să ne putem amăgi că deținem controlul vieții am simplificat-o și uniformizat-o cît mai mult, tăind din fașă orice impuls al inimii care ar fi distrus echilibrul creat și iluzia controlului. În realitate viața este imprevizibilitate, viața este libertate, viața este mereu altfel, surprinzătoare, creativă, curgere continuă și ea trebuie respectată ca atare și nu îmblînzită. Nimeni nu a reușit vreodată să îmblînzească VIAȚA, dar unii au reușit să danseze pe aceleași ritmuri cu ea.

Marea majoritate a oamenilor gîndește că trebuie să fii stăpînul propriei tale vieți, să visezi și să-ți urmezi cu abnegație visele, dar în așa fel încît să ai mereu controlul asupra a tot ceea ce te înconjoară. E ca și cum te-ai lega de picioare înainte de a vrea să alergi. Știm să dăm frîu liber imaginației și ne ducem cu gîndurile departe, dar cu faptele nu ieșim din mediocritate și banalitate. Ne plîngem că ne mor visele și ne întrebăm cum de unii au reușit să realizeze lucruri mărețe, iar noi n-am reușit să facem mare brînză cu viața de pînă acum. Și găsim exemple de, mari oameni, care au visat și și-au împlinit visele, realizînd lucruri mărețe. Dar dacă îi întrebi pe acești oameni cum de au realizat ceea ce au realizat, cu toții vor spune că au avut și un dram de noroc sau că au fost la locul potrivit și în momentul potrivit. Adică au realizat o acțiune măruntă, dar curajoasă, inedită, care apoi a fost susținută de fluxul vieții, de forțe nevăzute și astfel au ajuns într-un final la realizarea de fapte sau lucruri mărețe. Cei care au transformat lumea nu au avut neapărat puterea de a schimba fluxul vieții, ci intuiția de a fi în consonanță cu acest flux al vieții și de a-l pune să lucreze pentru ei.

Arta de a trăi ar însemna și această capacitate a omului de a simți fluxul vieții, de a urmări să curgă în aceeași direcție cu viața, să prindă valul potrivit și pe cît posibil să navigheze apoi către destinația dorită. Degeaba știi să conduci o mașină dacă nu ești cu ea pe un drum, degeaba știi să conduci o corabie dacă nu ești cu ea pe apă. Lupta pe care o avem de dus pentru a ne împlini visele nu este cu fluxul vieții, ci cu inerția și prejudecățile noastre și ale celorlalți. Să avem curajul și libertatea interioară de a face gestul potrivit la momentul potrivit și astfel vom înțelege ceea ce spuneau oamenii mari cum că, lucrurile mărețe trebuie să înceapă a fi făcute cînd sînt încă mici. Fiți mai aproape de viață și viața vă va dărui împlinirea viselor. Nu mai lăsați imaginația să zburde aiurea, mai bine învățați să trăiți în aici și acum, să visați cît mai aproape de ritmurile vieții. Nu mai lăsați teama de neprevăzut să vă blocheze fluxul vieții! Credeți în destinația dorită, dar cît sînteți în viață folosiți-vă de fluxul vieții pentru a vă împlini visele, oricît de înalte ar fi ele.

A avea totul

Conștienți sau nu cu toții aspirăm să avem nici mai mult nici mai puțin decît TOTUL. Sîntem zidiți în așa fel încît rareori ne mulțumim cu firmituri sau jumătăți de măsură. Chiar dacă declarativ, de exemplu, spunem că ne mulțumim să fim doar sănătoși, în sinea noastră vom vrea întotdeauna mult mai mult de atît. Am mai și moștenit un obicei prost de la generațiile anterioare cum că nu putem fi fericiți decît dacă avem totul, adică tot ce ne dorim! Păguboase condiții de pornire în viață pe calea fericirii. Ei bine, oricît ar părea de utopic, totuși, este posibil să avem TOTUL.

Religia ne spune că dacă îl avem pe Dumnezeu avem totul, deci este suficient să obținem comuniunea deplină cu Dumnezeu și vom avea astfel totul, vom fi desăvîrșiți pe toate planurile. De fapt se spune că ar fi suficient să avem doar credință și deja am avea toate motivele ca să fim fericiți, pentru că avînd credință simțim că avem totul. Acesta ar fi răspunsul oferit de religie, să fim cu Dumnezeu, în Dumnezeu și atunci avem totul.

Filosofia spune că dacă avem înțelepciune, avem totul. Omul înțelept este pe deplin fericit, vede TOTUL în ceea ce este, în ceea ce are, în ceea ce îi aduce viața, clipă de clipă. Înțelepciunea te face să te simți complet și te învață să faci trecerea de la „a avea” la „a fi”. Dacă e să fim rezonabili în gîndire este logic faptul că nu poți deveni proprietarul tuturor bunurilor de pe Pămînt, nu poți avea stelele și spațiul, dar poți obține realizarea interioară de A FI una cu TOTUL și atunci e ca și cum ai avea totul. Iată de ce înțelepciunea este calea rezonabilă de a avea totul.

Iubirea este calea pentru a avea totul. Dacă ai IUBIRE ai totul. Cînd iubești ai totul în ceea ce iubești. Iubirea te face să fii extrem de nerezonabil în gîndire, te face să afirmi răspicat că ai totul chiar și atunci cînd vîntul îți suflă prin buzunare. Este nerezonabil omul care strigă: „Iubirea mea este Totul”, dar am învățat să-i tolerăm îndrăgostitului nebunia, pentru că sfidînd orice logică, el chiar pare să aibă totul. Să iubești cu atîta putere încît să simți că ceea ce iubești este totul nu este de ici de colo. Fericiți cei care pot să iubească cu atîta putere! Cînd trăiești doar pentru ceea ce iubești tu nu mai exiști. Și cînd ai ajuns să nu mai exiști pentru tine (adică atunci cînd nu  mai ai nici un interes personal) atunci ai totul. Aceasta ar fi o explicație rezonabilă pentru a înțelege cu mintea cum de reușește IUBIREA să te facă să simți că ai totul. Ador „obrăznicia” Iubirii, și eleganța sau doar nonșalanța cu care sfidează legile gîndirii și ale lumii. Miraculoasă puterea ei, fericiți cei ce o pot trăi total!

O altă cale de a avea totul este renunțarea. Paradoxal, dar așa este! Renunțînd la orice dorință ajungi să ai totul. Cînd nu-ți mai dorești nimic, obții totul. Un alt mister, o cale dificilă, dar adevărată, probată de-a lungul timpului de un mare număr de oameni.

Și o combinație între aceste căi poate fi abordată, dar cei care au reușit să ajungă să aibă TOTUL au mers la un moment dat pînă la capăt pe o singură cale. Succes! Eu încă nu am ajuns să am totul, în lumea aceasta chiar am foarte puține, dar sînt totuși pe cale. Cu Credință, aspirînd la Înțelepciune, Iubesc și Renunț la mine.

Cîteva observații despre legea compensației

Cel puțin eu, de cînd mă știu, am auzit replica următoare: „ai noroc la cărți – ai ghinion în dragoste!”. Dacă ai succes într-un plan este musai ca în alte planuri să ai eșecuri majore. Situațiile în care „să-ți meargă bine” pe mai multe planuri, nu numai că sînt rare, dar atunci cînd apar durează de obicei foarte puțin.  Desigur, observațiile empirice sînt de natură să confirme existența unei astfel de legi a compensației, care acționează într-un mod misterios și ale cărei efecte pot fi observate cu ușurință. Vrei o carieră de succes nu prea mai ai viața familială, vrei mai mulți bani, nu prea mai ai timp de odihnă și astfel de exemple pot continua la nesfîrșit.

Chiar dacă nu putem controla sau nici măcar nu putem înțelege această lege a compensației este importantă poziționarea noastră față de ea. Mulți oameni, marea majoritate de fapt, se plasează în poziția din care această lege este percepută ca o condiționare nemiloasă a aspirației noastre către fericire și împlinire pe toate planurile. Este adevărat că prin intermediul acestei legi sîntem ținuți cam pe acel nivel de ființare așa cum, prin intermediul gravitatției, de exemplu, Pămîntul este ținut pe aceeași orbită în jurul Soarelui. Dacă este bine ca Pămîntul să rămînă mereu pe aceeași orbită noi nu trebuie să rămînem pe același nivel de ființare. De aceea trebuie să vedem cum putem face să „încălcăm” legea compensației, să ne putem dezvolta plenar, să avem succes pe toate planurile.

O soluție constă în a fi recunoscători pentru ceea ce avem bun și a ne focaliza pe ceea ce ne merge din plin. Ideea este că „plîngăcioșii” ar trebui să-și dea seama că totuși au și ei darurile lor, chiar dacă nu sînt în acele planuri dorite de ei, iar „euforicii” să-și amintească de faptul că dacă au acum succes pe un anumit plan, mai sînt și altele la care să fie atenți și cu înțelepciune să le dezvolte pe toate.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén