Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: aprilie 2012

Controlul emoțiilor

Emoțiile sînt trăiri mai mult sau mai puțin intense pe care le resimțim la nivel psihosomatic, dar ele sînt declanșate, de fapt, de un iureș al gîndurilor, de o avalanșă de gînduri. În mod normal gîndirea noastră are o viteză relativ constantă. Un gînd se naște din alt gînd și uite așa se scurg în continuu prin mintea noastră aproximativ șaizeci de mii de gînduri pe zi. Uneori, un gînd anume, în anumite conjuncturi, poate să accelereze foarte mult nașterea următoarelor gînduri, mintea intră într-un fel de vrie, energia care ne traversează ființa crește exponențial și resimțim acest lucru prin modificări semnificative, mai ales la nivel somatic. De exemplu, putem constata o accelerare a bătăilor inimii, înroșirea obrajilor, fluturi în stomac, înmuierea genunchilor și multe altele. Numim această manifestare – emoție. Uneori avem senzația că de fapt, atunci cînd avem o emoție puternică nu mai gîndim și am ajuns să credem că emoțiile sînt altceva decît gîndurile. Totuși, emoțiile nu sînt altceva decît o modalitate particulară de funcționare a gîndirii. Emoțiile sînt declanșate de o avalansă de gînduri. Unii oameni au o gîndire mai constantă, rareori își iese din ritm și spunem că acești oameni sînt raționali. Alți oameni au o predispoziție mai mare în ce privește declanșarea avalanșolor la nivelul minții (sînt mai prăpăstioși), gîndirea lor se accelerează cu ușurință și creează vîrtejuri imenese de gînduri, care atrag în ființa lor o energie mult mai mare decît aceea cu care sînt obișnuiți și această energie este resimțită ca emoție. Spunem că acești oameni care au astfel de predispoziții sînt preponderent emoționali.

În timpul unei avalanșe de gînduri, acestea se succed cu o viteză foarte mare și este posibil ca noi să nu le mai conștientizăm și să avem senzația că ni s-a oprit mintea. Dacă sîntem atenți, putem observa că orice emoție este declanșată de un anumit gînd. Ca atare, dacă vrem să avem control asupra emoțiilor perturbatoare – frica, furia, gelozia, mîndria ș.a. – este necesar să facem în așa fel ca mintea să funcționeze constant, să evităm intrarea ei în vrie necontrolată, iar energia care ne poate inunda brusc, la un moment dat, să aibă spațiu interior suficient de mare în care să se poată mișca. Putem obține aceasta, fie lărgind spațiul minții, avînd o cunoaștere mai vastă și mai profundă asupra realității, fie reducînd volumul de gînduri atunci cînd simțim că o astfel de emoție este pe cale să se declanșeze, focalizîndu-ne mintea pe realitatea imediată. Gîndurile multe care apar în momentul în care se declanșează o emoție sînt legate întotdeauna de PRESUPUNERILE pe care le facem vizavi de o anumită situație. Simultan cu creșterea numărului de gînduri are loc o contracție a ființei sau altfel spus o centrare a atenției pe doar cîteva aspecte ale eului. Astfel, inainte de a se declanșa o emoție foarte intensă se produc aceste două fenomene: pe de o parte creșterea bruscă a numărului de gînduri și a vitezei lor, iar pe de altă parte contracția ființei, focalizarea minții doar pe un anumit subiect. Ambele efecte sînt contracarate dacă reușim să ne orientăm gîndurile pe ceea ce percepem prin simțuri, pe realitatea imediată, pe ceea ce știm că sîntem ca și suflet nemuritor și indestructibil. Dacă am reuși să rămînem focalizați asupra momentului prezent, observînd doar CEEA CE ESTE așa CUM ESTE, fără să mai facem presupuneri legate de ce ar putea să fie sau să nu mai fie, gîndurile se vor împuțina și emoția va putea fi controlată. Dacă emoția ajunge să se declanșeze, măcar după ce trece vîrful de intensitate maximă, urmăriți să vă gîndiți cît mai puțin la ea și să nu o mai hrăniți. Se știe la ora actuală, de exemplu, că o frică este cu atît mai mare cu cît avem o imaginație mai bogată! Cel puțin frica, dar celelalte emoții sînt în proporție de peste 90% o creație a imaginației noastre!

După fiecare emoție avem tendința să vorbim în gînd, uneori chiar cu voce tare, tot felul de lucruri despre ceea ce am trăit. Este necesar să evităm să mai întreținem astfel de gînduri care vor face să se prelungească efectele emoției perturbatoare sau chiar să îi declanșeze un alt maxim de manifestare. Cum mintea nu poate fi oprită să gîndească, o puteți opri să se mai gîndească la emoția perturbatoare care v-a cuprins, dîndu-i alt subiect asupra căruia să se concentreze. Știu că nu este simplu, dar aceasta este calea cea mai eficientă și constructivă de a ne ține sub control emoțiile perturbatoare sau pentru a minimiza efectele lor nocive.

Adevărat a înviat!

În copilărie sărbătorile durau mai mult. Mai ales sărbătoarea Învierii Domnului era mai mult timp prezentă în gîndurile și în inimile oamenilor! Timp de 40 de zile pînă la Înălțare ne salutam cu „Hristos a înviat” și răspundeam cu „Adevărat c-a înviat”. Și pe atunci eram sub regim comunist, care, oficial scosese religia în afara celor bune și sănătoase pentru formarea „omului de tip nou”! Acum, după cîteva zile de la trecerea sărbătorii Învierii deja nu ne mai salutăm cu formula de confirmare si exprimare a credinței în Învierea lui Iisus. Trăim într-o epocă în care un subiect nu poate să ne mai atragă atenția mai mult de cîteva zile. Ori, ca și ființe care aspiră la desăvîrșire ar trebui să putem rămîne focalizați pe o idee sau un gest toată viața nu doar cîteva zile sau săptămîni.

Mi s-a cerut să scriu cîteva rînduri despre Iisus dacă tot au fost recent sărbătorile Pascale. Acum vreo nouă ani, cînd apărea revista „Arta de a trăi magazin”, am dedicat un număr întreg sărbătorii Învierii. Și în anii următori, cît a mai apărut revista, am scris măcar un editorial legat de Învierea Domnului. Astăzi nu mai sînt așa convins că am procedat corect. Nu mai sînt convins că o sărbătoare religioasă trebuie dezbătută pe toate fețele și în toată mass-media. Nu mai sînt convins că existența unor posturi de televiziune și radio dedicate religiei sînt ceva benefic. S-a bagatelizat complet sărbătoarea Învierii. S-a desacralizat ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai zguduitoare și misterioasă experiență spirituală pentru creștini. Toate prostiile astea cu aducerea „luminii”  de la Ierusalim, aducerea ei cu avionul, cu șalupa, cu „mertzanul” au exteriorizat complet actul iluminării interioare, simbolizat de Învierea Domnului. În loc să orientăm atenția oamenilor asupra luminii interioare și a experienței religioase personale, plină de misterul Învierii, s-a orientat atenția oamenilor tot spre exterior, spre circul aducerii luminii „adevărate”, vezi Doamne, tocmai de la Ierusalim! Circ și prostie, dacă n-ar fi poate chiar o conspirație pentru a deturna atenția oamenilor de la ceea ce ar trebui să reprezinte cu adevărat o sărbătoare religioasă. Nu știu dacă s-a urmărit intenționat, dar frumusețea extraordinară a sărbătorilor religioase s-a pierdut undeva pe drumul străduinței de a arăta prea mult, de a le explica prea mult. Tot ceea ce este legat de o experiența spirituală autentică este în primul rînd ceva inefabil și mereu învăluit în mister. Orice sărbătoare religioasă trebuie să fie învăluită în mister, trebuie să orienteze atenția oamenilor către realitatea de dincolo de gînduri, de dincolo de ceea ce percepem prin simțuri. O sărbătoare spirituală își atinge scopul dacă și numai dacă ne face să privim mai mult în noi decît în afara noastră! Și pentru aceasta ea trebuie să rămînă misterioasă, simplă, „ștearsă” din punct de vedere a atractivității exterioare, dar plină de fast prin ceea ce promite să reveleze în interiorul propriei ființe.

Așa că, n-am să mai scriu acum despre semnificațiile sărbătorii Învierii, dar vă invit să o TRĂIȚI. N-am să mai enumăr toate cele care sînt legate de sărbătoarea Învierii, dar vă invit să le descoperiți în și prin voi înșivă. N-am să mai spun de ce este considerată cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, dar vă doresc din suflet să-i pătrundeți profunzimile. În orice zi de sărbătoare trupul se odihnește, mintea se întoarce spre înăuntru, inima înflorește. Dacă nu reușiți să întoarceți mintea spre înăuntru, dacă nu vă simțiți inima înflorind în timp ce se roagă în tăcere, aceea n-a fost zi de sărbătoare, ci doar de lenevire.

Dumnezeu să vă binecuvînteze, iar celor care ne păstoresc să le trezească mintea și inima, pentru a fi inspirați să readucă sacrul în oameni și în lume! Știu sigur că nu prin construirea de biserici impozante trezim în oameni sentimentul religios, nu prin fastuozitatea constructiilor mănăstirești retrezim credința, ci prin simplitatea inimilor aprinse de focul iubirii.

Fii tu însuți

Un om ajunge la maturitate psiho-mentală din momentul în care înepe să devină el însuși și are putere să-și exprime propria identitate în mijlocul celorlalți. Tendința generală în zilele noastre este aceea de a fi la fel cu ceilalți, de a te alinia la niște standarde și modele. Suferim de mimetism social cronic. Este absurd, este o imensă prostie, este de-a dreptul nerușinare să îndemni oamenii să se alinieze la anumite modele arbitrare. Din această imensă prostie socială fiecare se poate trezi, fiecare își poate lua viața pe cont propriu, fiecare își poate afirma propria identitate. Nu căuta să fii diferit, așa cum dintr-o altă imensă prostie a apărut un curent social contrar celui dintîi. Doar FII TU ÎNSUȚI! Ai curajul de a-ți găsi și afirma propria personalitate. Nu mai căuta să urmezi tendințele impuse de ceilalți, pentru că așa ceva este o inepție și o absurditate. Fii tu însuți pentru că nimeni nu este ca tine. Fiecare om este unic. Fiecare om poate fi frumos, dacă are o stare interioară potrivită. Nu trebuie să-ți spună ceilalți cîte kg să ai, cum să te îmbraci, cum să-ți zugrăvești casa ș.am.d. Găsește-ți propria identitate și ține cont de ea. Mai degrabă trădezi „moda” decît să te trădezi pe tine însuți. Mai degraba refuzi să asculți lumea decît să refuzi să-ți asculți propria inimă. Mai degrabă ești singur, dar autentic, decît „cineva”  într-o mulțime anostă și ineptă.

Este timpul să ne maturizăm, să ne găsim propria identitate, să învățăm să ne ascultăm inima și să înțelegem odată pentru totdeauna că fericirea este în noi, fericirea nu ți-o dă nimeni. Lumea nu-ți va da nimic niciodată, decît, eventual iluzii, pe care, oricum, le vei plăti la un moment dat cu prețuri reale. Prindeți curaj și afirmați-vă propria ființă. Urmați-vă propriile aspirații benefice. Fiți voi înșivă!

Mărire și cădere

Se spune că omul ar trebui să învețe din greșeli, ar trebui să asimileze lecțiile prin care a trecut, atît ca individ cît și ca ființă socială. Numai că acest lucru nu prea se petrece. Rareori învățăm din greșelile trecutului și atunci istoria se repetă. Este minunat cînd cineva învață din propriile greșeli, dar și mai minunat este cînd poți învăța lecțiile vieții din greșelile celorlalți. Mărirea și căderea, succesul și eșecul sînt într-o continuă mișcare de rostogolire pe scena vieții. Ce s-a înălțat urmează să cadă, ce a căzut se poate înălța. Este deșertăciune să umbli după mărire, este greșit să rămîi blocat într-un eșec. În interiorul ființei tale caută distanța potrivită atît față de eșec, cît și față de succes! Mărirea înseamnă de obicei recunoașterea pe care o primești din partea celorlalți. Este absurd să trăiești pentru a atrage recunoașterea celorlalți. Mulțimea este schimbătoare, oamenii uită repede. Iată exemplul cel mai elocvent pe care ni-l oferă Iisus. În duminca de dinainte de Paști este primit cu osanale și ramuri de flori, întreaga mulțime a orașului îl preamărește, pentru ca numai după cîteva zile să-l condamne la moarte.

 

Căutați distanța potrivită atît față de succes cît și față de eșec! Aceasta este calea de mijloc a înțelepciunii. Nu căutați mărirea, nu vă înălțați pe voi înșivă, chiar este inutil să faceți eforturi doar pentru a deveni cineva! Nu vă speriați în fața eșecurilor, nu vă lăsați doborîți, continuați, învățînd din greșelile pe care le-ați făcut. Dacă nu credeți în aceste sfaturi priviți în jur și în trecutul omenirii. Învățați din lecțiile celorlalți și abandonați visele de mărire. Să vă anime bunătatea și comapsiunea nu dorința de a deveni cineva. Multe s-ar mai rezolva în viața noastră dacă am avea tot mai puțini semeni care să vrea să impresioneze și să devină cineva! Multe pagube a mai produs orgoliul de-a lungul timpului și totuși nu încetăm să fim orgolioși. Ciudat cum de n-am învățat încă de-a lungul atîtor mii de ani să eliminăm orgoliul. Și mă refer aici măcar la creștini. Iisus precizeaza în nenumărate rînduri să nu umblăm după măriri, să nu fim orgolioși, să nu ne lăsăm conduși de mîndrie. Și iată – bisericile au devenit tot mai bogate și mai impozante și au stimulat setea de mărire a oamenilor, în loc să îndrume către smerenie, simplitate, și egalitate în suflet. În două mii de ani m-aș fi aștepat ca măcar în mediul creștin să fie eradicată mîndria, dar iată că oamenii continuă să fie orgolioși, să își dorească funcții, să se simtă importanți, să se creadă mari, comportament valabil și printre preoți! Deșertăciune!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén