Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

„Suflete pereche”

Iubirea se spune că perturbă percepția și gîndirea, însă nici mintea nu se lasă mai prejos și poate perturba foarte mult exprimarea liberă și naturală a iubirii. Mintea poate îngreuna manifestarea iubirii, fie prin reprimarea ei, fie prin impunerea unor condiții foarte grele în care să se desfășoare. Mintea nu vrea să pară tot timpul un fel de „Gică-Contra” în ceea ce privește iubirea, adeseori spune: „Da, e minunată iubirea! Ce bine că te-ai îndrăgostit, dar pentru ca această iubire să se poată exprima este necesar să fie îndeplinite mai întîi cîteva mici-mari condiții.” Pînă la un punct este normal să fie așa, însă mintea a creat și concepte foarte nesănătoase pentru suflet în ceea ce privește iubirea. Unul dintre acestea este cel al „sufletului pereche”. Nu mai știm exact cînd și cum mintea a creat o poveste despre faptul că fiecare om ar avea doar o jumătate de suflet și că, pentru a se desăvîrși, ar avea nevoie să-și găsească cealaltă jumătate. Din cîte știu, această povestioară ne parvine de la scriitorul grec Aristofan. Vreau să înțelegeți că această idee a jumătăților de suflet și a așa-zisului „suflet pereche” chiar nu este altceva decît o poveste, o poveste romantică în felul ei, însă doar o poveste și nimic mai mult!

Fiecare om are sufletul întreg, fiecare om se poate desăvîrși prin sine însuși cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om are tot ceea ce îi trebuie pentru a fi întreg, pentru a fi capabil să se bucure în inima lui de tot și de toate. Dacă ne referim la mitul Facerii din Biblie, chiar și aici se spune că Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam. Dumnezeu nu i-a luat lui Adam o parte a sufletului ca să o creeze pe Eva, i-a luat doar o coastă! Eva și-a primit sufletul, ca și Adam, de la Dumnezeu. Și a primit un suflet întreg și la fel cu al lui Adam. Ceea ce ne diferențiază este trupul și mintea, dar sufletul ne este la fel.

În procesul evolutiv avem nevoie unii de ceilalți. Nimic nu ne ajută mai mult decît să relaționăm între noi, însă cel mai adesea ajungem să depindem unii de ceilalți, ajungem să credem că pentru a fi întregi trebuie să ne găsim jumătatea. Nimic mai fals. În realitate, astfel de gînduri dăunează cel mai mult sufletului și dacă ajungem la dependență și chiar la credințe puternice cum că am fi incompleți, vom avea apoi de parcurs un lung proces de vindecare și de redeșteptare. Lucrurile stau cam așa! Sîntem suflete mult îngropate în materie, cu multe din potențialități adormite. Așa cum sîntem acum este adevărat că nu sîntem nici pe departe întregi, nu avem senzația că sîntem una cu totul, nu simțim în noi înșine plenitudinea bucuriei și chiar avem o mare nevoie de a fi împreună cu ceilalți, de a fi iubiți și apreciați. Ceea ce se cere însă de la noi este ca ceea ce trezește prezența cuiva în sufletul nostru, să fim capabili ulterior să trezim singuri și să permanentizăm acea calitate. De exemplu, cineva cu care ajungi să interacționezi sau chiar să ai o relație, îți poate trezi generozitatea. De felul tău ești cam zgîrcit, dar în prezența acelei persoane devii dintr-odată mai generos. Dacă începe să-ți placă să fii generos, vei ajunge să tragi concluzia că trebuie neapărat să ai acea persoană lîngă tine pentru a putea fi generos. Este o condiționare pe care mintea o face imediat, pentru că este calea cea mai ușoară. Așa se ajunge la dependență și începem să ne dăunăm unul altuia. Calea corectă este ca după ce cineva ne-a arătat prin simpla sa prezență ce înseamnă să fii generos, să începem să fim generoși prin noi înșine și dacă altceva nu mai are ce să ne învețe, relația cu acea persoană se va încheia frumos și vom merge mai departe către următoarele lecții ale vieții. Fiecare om ne arată doar calea pe care trebuie ulterior să o parcurgem singuri. Unele lucruri se învață mai ușor, altele mai greu. Pentru a învăța unele lucruri unii rămîn în viața noastră un timp scurt, alții pentru un timp mai lung. Sîntem aici pentru a ne învăța unii pe ceilalți să ne trezim sufletele și cel mai ușor învățăm aceasta prin iubire și prin relațiile pe care le avem. Chiar dacă transformările implică și multă suferință, iubirea și relațiile rămîn cea mai simplă cale de a ne trezi sufletele. Totul e să nu ne complacem în dependență și stagnare.

Unele lucruri pe care trebuie să le învățăm sînt foarte adînci, și pentru acele lucruri avem nevoie lîngă noi de oameni cu adevărat potriviți. De regulă, cele mai adînci potențialități ale sufletului ni le poate trezi prezența unui singur alt om în viața noastră. Însă acela nu ne este sufletul pereche, este doar sufletul potrivit, care să ne arate calea către ceea ce sîntem ca întreg, ceea ce sîntem prin noi înșine. Gabriel Garcia Marquez spunea foarte frumos și concis despre toate acestea în felul următor: „Te iubesc nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce sînt, cînd sînt cu tine!” După ce cineva care ne iubește ne arată ceea ce sîntem cu adevărat, trebuie să învățăm să fim așa cum ne face celălalt să fim, în mod independent de iubirea sau de prezența lui în viața noastră. Aceasta este ceea ce ni se cere și aceasta este calea de a ne trezi sufletele, pentru a le reda toată măreția cu care au fost înzestrate dintru început. Pentru aceasta alegem să relaționăm, să trăim împreună, pentru a ne ajuta unii pe ceilalți și mai ales pentru a ne bucura împreună!

Previous

Mintea la lecția iubirii

Next

Faptele iubirii

5 Comments

  1. angelica

    Pace voua!
    Parintele Arsenie Boca este si Sfintul si parintele meu de suflet. Nu este zi in care sa nu zic in gindul meu o particica din rugaciunea parintelui:
    ” Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni ai mila de noi. Ca nu ne dam seama ce nedesavarsiti suntem , cat esti de aproape de sufletele noastre si cat te departam prin micimile noastre . Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumea prin ochii Tai si sa traim in veac prin viata Ta.”
    Va doresc un An Nou intregit in suflete! Cum spunea Anisa: pace, lumina, mangaiere, iertare, iubire!
    Si Da, eu cred ca Da. Raspunsul e Da ! Sunteti doua fire( firi) care se impletesc reciproc…si urcati impreuna pe scara spirituala sau coborati impreuna in adanc de suflet pentru a reaprinde acel dar dumnezeiesc.

  2. Anisa Manescu

    „Mintea poate îngreuna manifestarea iubirii, fie prin reprimarea ei, fie prin impunerea unor condiţii foarte grele în care să se desfăşoare.”
    Pentru ca „de la cârma minții atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte nu poți avea ordine în viață.” (A. Boca)

    „Fiecare om are sufletul întreg, fiecare om se poate desăvîrşi prin sine însuşi cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om are tot ceea ce îi trebuie pentru a fi întreg, pentru a fi capabil să se bucure în inima lui de tot şi de toate.”
    De la Parinte Arsenie Boca… „Firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. ”
    Imi place foarte mult aceasta metafora rostita de Cristian, e minunat de frumos spusa…sîntem suflete mult îngropate în materie, cu multe din potenţialităţi adormite.
    Sau cum asa frumos spunea tot Parintele Arsenie, parintele meu de suflet… „la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.”… din acest motiv este asa de greu sa ne departam de materia trupului, „suflete mult ingropate in materie”…. pentru a ne apropia de spiritualitatea fiintei, de legeritatea de-a exista, cu convingerea ca Domnul cel sfânt ne tine in palmele lui si ne protejeaza!

    Ceea ce se cere însă de la noi este ca ceea ce trezeşte prezenţa cuiva în sufletul nostru, să fim capabili ulterior să trezim singuri şi să permanentizăm acea calitate. Frumos! Ca o floare care se deschide când are soare, lumina si caldura! Si ramâne asa cu timpul, si reînfloreste sporadic prin bucuria de a se trezi la viata! Viata vesnica la care ne îndeamna sfintii parinti!

    Unele lucruri se învaţă mai uşor, altele mai greu. Pentru a învăţa unele lucruri unii rămîn în viaţa noastră un timp scurt, alţii pentru un timp mai lung… Dar sa nu uitam ca „cea mai grea luptă în viața aceasta nu este alta decât biruirea de sine. Căci biruirea de sine duce la propășirea binelui.” (Arsenie Boca)

    Si acum am si eu o intrebare, si astept sfaturile voastre:
    Este posibil sa ne construim viata cu o persoana in care regasim ‘santierul’ pe care il avem de indeplinit in noi insine? Este posibil sa traim o viata alaturi de aceasta persoana si sa avansam in cautarea noastra spirituala? Si ea alaturi de noi? Cum ne-am putea completa/îmbogati sufleteste reciproc in viata aceasta pe pamânt? Ma intreb adesea acest lucru. Si ezit in a da un raspuns categoric (da sau nu). Multumesc!

    Sarbatori Fericite tuturor! si pace, lumina, mângâiere, iertare, iubire…

  3. angelica

    Intr-adevar, in toate fazele maturizarii noastre , in evolutia noastra ajungem sa ne intregim sufletul prin lectii si experiente de viata.
    Cit amar am baut si cit de mult m-am adincit in propriul meu ocean de lacrimi ….crezind in sufletul pereche, „lipindu-ma” de oameni si intrind in relatii total dependenta de ele pina intr-o zi cind….mi-am deschis ochii sufletului si l-am vazut intreg. Si cald. Si bun. Si luminos.
    Suntem calatori!
    Nasterea Domnului sa redeschida ferestrele sufletului si sa intre lumina pentru a vedea cit de frumosi suntem in adinc de suflet.
    Sarbatori cu bucurie , tuturor( ce multi eram odata….)!

  4. Cristian Ţurcanu

    Desigur, aici nu am surprins decît o mică fațetă a lucrurilor. Vreau deocamdată, așa cum bine a subliniat și Mica, să ne obișnuim cu gîndul că sîntem întregi, că putem să ne desăvîrșim prin ceea ce sîntem, că „sufletul pereche” nu este nici măcar un mit, este doar o poveste. Este adevărat că într-o relație de iubire în care ne completăm cît mai bine putem să ne trezim și să ne transformăm mult mai repede și mai ușor, însă oricine este sau a fost într-o relație știe că nu ești ferit de suferință. Într-un grup în care există afinități și aspirații comune oamenii se pot ajuta chiar mai mult decît într-o relație de iubire, în care datorită interacțiunii amoroase apar și o serie suplimentară de piedici. Doi oameni care încep să facă amor deschid calea unui atașament mai puternic între ei, iar dacă nu fac amor cum trebuie, va apăea o forță care să-i îndepărteze unul de celălalt.

    În concluzie, sîntem ființe sociale, evoluăm împreună, dar ceea ce trezește prezența cuiva în noi, trebuie ulterior să ne trezim singuri. Aceasta este calea și datoria noastră totodată!

  5. Mica

    Da, si eu cred ca desavarsirea nu sta in gasirea “jumatatii” sau a “sufletului pereche” si ca aceasta nu este decat una din prejudecatile care compun matricea inoculata in suflet de parintii si educatorii nostri si care ne teleghideaza transformandu-ne in zombie. Eliberarea din aceasta “setare” este un prim pas catre lumina.

    Consider, insa, ca este absolut adevarata mentiunea din Facere ca “nu este bine să fie omul singur” si ca in drumul sau catre desavarsire are nevoie de “ajutor pe potriva lui”. Bine ar fi ca fiecare sa-si afle ajutor pe masura. Asta nu presupune neaparat formarea unui cuplu ba, mai mult, uneori “ajutorul potrivit” se poate afla chiar in cadrul unei comunitati. In acelasi timp minunat ar fi ca, la randul nostru, sa putem fi receptivi la nevoile semenilor si sa fim “ajutor pe potriva lor”.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén