Autor: Cristian Țurcanu Page 27 of 36

Un filosof român, Constantin Noica, spunea la un moment dat că omul poate ierta relativ ușor greșelile altuia, dar nu-i poate ierta că este fericit. La prima lectura nici n-am realizat ce vrea să spună. Cum adică nu-i poți ierta cuiva faptul că este fericit? Se pare că sînt totuși oameni – și nu puțini – care nu se simt bine dacă îi văd pe ceilalți fericiți! Cît de întunecat poți să fii încît să nu suporți să vezi oamenii fericiți!? Mi-am zis că probabil este doar o figură de stil a unui filosof, apoi m-am gîndit că este totuși vorba de Constantin Noica, iar el nu prea s-a jucat cu figuri de stil, a fost un filosof oarecum trist, n-a prea glumit la viața lui. Apoi m-am gîndit că așa erau lucrurile în perioada în care a trăit, cu tot zbuciumul comunisto-securist, al unor vremuri prea ușor îngropate în uitare. M-am gîndit și la situația în care, dacă ar trăi astăzi, ar mai spune acele cuvinte?  Și mi-am dat seama că încă ar fi actuale observațiile sale. Chiar și astăzi oamenii pot ierta greșelile cuiva cu ușurință, dacă îl văd trist, îndurerat, căzut la pămînt sau pe patul de moarte, dar nu-i pot ierta greșelile cuiva atît timp cît îl văd sănătos și fericit, ba faptul că îl văd fericit îi înverșunează și mai mult.

Invidia arată întotdeauna doar neputința celui care o manifestă. Sîntem teribil de invidioși pe cei ce reușesc să fie fericiți, deoarece prin realizările lor, ei ne arată cît de neputincioși sîntem noi înșine. Și în general nu prea vrem să se vadă neputințele noastre! Grele obiceiuri să iertăm doar pe cel căzut la pămînt, să fim invidioși pe fericirea celorlalți! Dacă duceți povara acestor obiceiuri faceți ceva să scăpați de ele cît mai curînd. Aici, în sufletul nostru trebuie să facem ordine, nu în lumea exterioară. Aici în noi înșine este izvorul tuturor virtuților, nu în lumea exterioară! Cînd vom înțelege prioritatea lucrurilor!? Dacă trupul ți-l poate răni oricine, sufletul nu ți-l poate răni nimeni fără acordul tău! Ești pe deplin responsabil de interiorul ființei tale! Tu decizi dacă vrei să fii smerit sau orgolios. Tu decizi dacă vrei să fii un om care admiră virtuțile oriunde le vede sau preferă să fie invidios. Tu alegi dacă vrei să fii ranchiunos sau iertător!

Faptul că nu vorbesc despre politică sau situația economică a vremurilor în care trăim chiar nu înseamnă nici pe departe că aș fi rupt de realitate. Este plină mass-media de aceste „realități” care conform modei actuale sînt văzute din perspectiva greutăților și a problemelor de tot felul. Realitatea mass-mediei este o marfă ieftină, destul de distorsionată și pur și simplu nu mă interesează. Realitatea nu este cea descrisă de televiziuni, radiouri și ziare. Realitatea este ceea ce simți în sufletul tău în clipa aceasta și în locul în care te afli. Realitatea este ceea ce se petrece acum nu ceea ce s-a petrecut sau se va petrece. Realitatea este întotdeauna individuală și subiectivă. Fiecare își are propria lui realitate. N-am apă caldă de cîteva săptămîni, dar aceasta nu înseamnă că a venit sfîrșitul lumii. Abia am ce să mănînc, dar aceasta nu mă împiedică să simt bogăția lumii și frumusețea lumii. Singura priză asupra realității este aceea în care nu te conectezi la realitate doar prin intermediul gîndurilor. Adevărata priză asupra realității nu este aceea care se bazează pe informații din lumea exterioară. Realitatea este dată și de ceea ce simți de ceea ce trăiești acum și aici nu numai de ceea ce gîndești despre evenimentele exterioare. Realitatea nu este doar ceea ce se află în habitatul tău. Lărgiți-vă orizontul! Priviți cerul exterior și interior! Lucrurile parcă nu mai sînt chiar atît de catastrofale. Învăluiți de mister ne umplem de o speranță luminoasă și caldă.

Îndrăzniți să zîmbiți mai mult. Chiar nu contează dacă ți-e foame – zîmbește! În timpul celui de-al doilea război mondial în Franța s-a facut un studiu pentru a se vedea cam cît rîde un om pe zi. Au ajuns la concluzia că un om rîdea atunci cam 40 de minute pe zi. În anii 80 s-a reluat acest studiu și s-a constatat că oamenii rîdeau cam 10 minute pe zi. Oare astăzi la ce rezultat am ajunge dacă s-ar relua acest studiu? Crezi în frumusețe și bunătate Omule, chiar dacă „știrile” lumii nu vehiculează decît gînduri întunecate. Este adevărat că nu sînt vremurile cele mai propice pentru a zîmbi, pentru a fi fericiți, dar sînt vremurile cele mai propice pentru a ne maturiza sufletele, pentru a ne exprima atașamentul față de ceea ce este bun și divin continuînd să rîdem, să ne simțim fericiți în acest Univers misterios și profund al realității lui Dumnezeu.

Nu există ceva mai de lăudat decît iubirea. N-a fost epocă în care să nu fi fost lăudată iubirea. Atîtea virtuți își au rădăcinile în iubire, atîtea binefaceri provin din iubire încît nu am avea loc și timp să le enumerăm pe toate. Este cu adevărat extraordinară iubirea! Cu toate acestea nimic nu este mai mult lăsată la voia întîmplării ca IUBIREA. O lăudăm, o apreciem, dar o lăsăm să se descurce singură! Majoritatea trăim iubirea aleator, mai toti sîntem capricioși cînd vine vorba de iubire, ca să nu mai spun de unii care se simt încurcați de apariția iubirii și fac tot posibilul pentru a se feri de ea.

Orice om în parte ar trebui să facă ceva mai multe eforturi pentru a rămîne în iubire. Ne găsim tot felul de scuze cînd sîntem prinși cu manifestări care nu sînt însoțite de iubire, spunînd că toți ceilalți procedează la fel. Lamentabil! Este de datoria noastră să ne manifestăm mereu cu iubire. Toată viața noastră și întreaga ordine socială s-ar transforma în bine dacă am avea mereu iubire în suflet și în toate acțiunile am fi motivați de iubire. Nu avem nicio scuză pentru a trăi fără să iubim și fără să fim recunoscători pentru iubirea care vine spre noi. Nu pot să înțeleg cum de sîntem atît de fățarnici la urma urmei. Pe de o parte lăudăm binefacerile iubirii, iar pe de altă parte ignorăm complet educația în ceea ce privește iubirea și atunci cînd ajungem totuși să o trăim, ne fîstîcim, ne manifestăm plini de stîngăcii, facem tot felul de prostii și o pierdem înainte de a o înțelege. Orice om are, din punctul meu de vedere, responsabilitatea să învețe cum să-și trezească puterea de a iubi și să iubească mai mult. Avem nevoie să rămînem mai mult în fluxul iubirii și să evaluăm toate acțiunile noastre din perspectiva iubirii! Chiar cred că ar trebui să se investească mai mult într-o educație bazată pe iubire și o educație a iubirii.

Oricît de puternică ar fi iubirea ea este totodată extrem de delicată, iar datoria noastră este să învățăm să o protejăm. Renunțăm prea ușor la iubire în favoarea egoismului. Acest lucru poate fi corectat prin educație, prin grija de a învăța să iubim. La orele de religie, copiii ar trebui să fie învățați mai degrabă despre iubire și nu despre dogme. IUBIREA este componenta comună a tuturor religiilor! Chiar aș vedea în programa elevilor ora de IUBIRE. Însă mă întreb cine să o predea, în eventualitatea că miniștrii noștri ar fi de acord să o introducă în programă! Măcar așa, înainte de a intra într-o relație, poți să ceri foaia matricolă să vezi ce notă a avut la Iubire!

Toate sînt trecătoare. Timpul curge fără întrerupere. Sînt însă momente în care timpul parcă nu mai contează. În momentele de maximă trăire emoțională timpul nu mai este relevant. Cînd ești foarte fericit timpul se suspendă și cam același lucru se petrece și cînd ești foarte trist. Însă și bucuriile și suferințele sînt totuși trecătoare, ceea ce înseamnă că timpul continuă să acționeze asupra noastră chiar și în acele momente. Cu toae acestea eternitatea există! Inima noastră nu simte timpul, chiar dacă evidențele arată că și ea îmbătrînește. O parte din ființa noastră este prietenă bună cu eternitatea. O parte din ființa noastră are mereu senzația că ceea ce există este etern. Senzația că exiști pentru totdeauna este o realitate pentru toți oamenii. Există o parte bună în faptul că ceva din ființa noastră cochetează cu eternitatea, însă facem și foarte multe prostii în viață pentru că ne comportăm ca și cum am fi nemuritori.

Așa ne-a fost dat, să trăim cu senzația că sîntem nemuritori în timp ce privim la permanenta schimbare! Unii văd în aceasta o ironie, alții nici nu observă paradoxul, în timp ce cîțiva dintre noi, văd timpul ca un dans al eternității. Eternitatea există deși nu putem spune că a văzut-o careva, pe cînd timpul deși îl vedem nu putem spune că există cu adevărat!

Noi oamenii vorbim prea mult și ne simțim prea puțin unii pe ceilalți. Abuzăm de limbaj și săracim în îmbrățișări, în zîmbete, în priviri ochi în ochi, în simplul fapt de a fi suflet lîngă suflet. Măcar cu cei din apropierea noastră, cu cei dragi nouă, să facem în așa fel încît să-i simțim mai mult și să-i cunoaștem prin atingere, prin îmbrățișări, prin altceva decît doar prin cuvinte. Să privim mai des în ochii oamenilor și vom rosti mai puține cuvinte. Oamenii devin ceva mai sinceri și mai buni atunci cînd se privesc în ochi. Atunci cînd ajungem să ne simțim cît de cît unii pe ceilalți, devenim mai buni și mai înțelegători. Războaiele sînt declanșate de cei care nu au privit niciodată în ochii celor pe care i-au atacat. Dacă privind în ochii altui om nu simți că devii mai sincer și mai bun abia atunci poți să-ți dai seama că sufletul tău trebuie însănătoșit. Avem mult mai multe în comun decît tindem să credem în mod obișnuit; avem aceeași scînteie divină, aceeași suflare de viață, aceeași senzație de foame și setea de a iubi. Prin ceea ce avem în comun putem fi în comuniune, iar calea către comuniune începe cu a căuta să ne simțim unii pe ceilalți, cu intenția de a ne cunoaște și altfel decît prin cuvinte.

Ne simțim în mod spontan atrași de acele ființe care ne lasă senzația că ne pot oferi ceva ce nouă ne lipsește. Cînd primim de la cineva ceva ce căutam de mult, simțim spontan un imbold de recunoștință și facem în așa fel încît să-i dăruim la rîndul nostru ceva în schimb, ceva din ceea avem din belșug. Dacă, ceea ce primim ne împlinește, ceea ce oferim nu este întotdeauna ceea ce celălalt are nevoie, dar cînd ceea ce oferim este ceea ce căuta și celălalt, atunci și celălalt se va simți la rîndul lui atras de noi. Avem astfel atracția reciprocă. Așa funcționează atracția între oameni și pentru că sîntem în general destul de orgolioși ca să recunoaștem că avem nevoie de ceilalți și că întreaga lume nu este decît un fel de Bazar am îmbrăcat acest troc în haine luxoase de iubire, prietenie, fraternitate, umanism, altruism etc. Dar cînd iubirea, prietenia, umanismul sînt prezente doar prin hainele lor este ca și cum de fapt nu ar exista. Un om nu devine preot dacă se îmbracă cu haine de preot, dar pentru cei care nu știu și nu văd, el poate apărea ca fiind un preot.

Valorile adevărate apar în momentul în care nu ceri nimic și nu crezi că ai ceva de oferit în compensație. „Prietenul la nevoie se cunoaște!” – spune un proverb străvechi. Prietenia adevărată începe din momentul în care, chiar dacă celălalt nu mai are nimic să-ți ofere, tu rămîi lîngă el și continui să-i dăruiești ceea ce are nevoie chiar și din puținul tău și nu numai din belșugul tău. Acest lucru nu este valabil doar în cazul prieteniei, ci și al iubirii. Iubirea la nevoie se cunoaște! Adevărata iubire o trăiesc doar cei care sînt capabili să dăruiască totul fără să ceară nimic. Restul este doar troc! – necesar și util pentru a trăi, dar nu pentru te împlini ca om! Dacă aspirați cu adevărat la iubire începeți prin a vă educa în așa fel încît să nu mai credeți că aveți nevoie de ceva din afara voastră! Iar pentru început nu mai confundați atracția cu iubirea și începeți prin a fi generoși. Generozitatea este piatra de temelie a Palatului Sufletului. Dacă temelia este slabă nu veți putea ridica ziduri înalte! Dăruiți nu numai din ceea ce vă prisosește, ci și din ceea ce și vouă înșivă vă cam lipsește. Pare paradoxal, dar dacă vrei să fii iubit trebuie să iubești, dacă vrei să obții ceva trebuie să începi prin a dăruia altora acel ceva. Dacă vrei să fii sănătos ajută-i pe alții să devină săsnătoși. Aceste lucruri se cunosc de mult timp. Mulți le și aplică, puțini însă au obținut rezultate. Ai fost bun cu ceilalți fără să obții bunătatea celorlalți, ai iubit fără să fii iubit, ai dăruit fără să primești măcar recunoștință. De ce nu funcționează aceste legi în orice condiții și pentru toți oamenii? Un secret pe care vi-l dezvălui acum este acela că o învățătură pe care ai primit-o din exterior trebuie să o cobori în inimă înainte de a o pune în aplicare. În general, Dumnezeu nu ne citește gîndurile, ci inima! Și tot așa, nu poți să obții ceva adevărat decît dacă tu înșuți ești un om adevărat.

….nici un efort nu ți pare prea mare încît să-i spui sacrificiu! Cînd iubești nu mai contează dacă ceva are sens sau nu și poate că tocmai de aceea ai senzația că știi de ce trăiești. Cînd iubești habar nu mai ai cine ești și poate că tocmai de aceea atunci te simți atît de viu și atît de mult în tine! Cînd iubești nu mai contează dacă plouă sau dacă este  soare, dacă e vară sau toamnă, ți-e bine oricum și doar așa își poate vedea Natura de ritmurile ei. Cînd iubești privești în zare și abia atunci începi să vezi frumusețile ce te’nconjoară! Cînd iubești, dornic să-i auzi glasul, asculți … și abia atunci începi să înțelegi frumusețea și măreția tăcerii, bogăția șoaptelor și a sunetelor care te’nconjoară! Cum de este posibil să-ți trezească atîtea senzații o simplă atingere? – te întrebi atunci cînd iubești. Cum de nu-ți mai este sete cînd focul te arde pe dinăuntru? – te mai întrebi atunci cînd iubești. Cînd iubești, flăcările dansează, dar nimic nu se face scrum, ci totul înflorește! Te iubesc…

Orice am vrea să construim pe termen lung, fie o carieră, fie o realție de iubire, fie un hoby, fie doar obținerea celor necesare subzistenței necesită să facem eforturi. Dacă întrebi orice om care a realizat ceva important în viața lui cum de a reușit să obțină acea performanță, invariabil, în toate cazurile primești același răspuns: „am muncit din greu”, „am făcut sacrificii!”. Acum vă întreb care ar fi diferența dintre eforturi și sacrificii? De la ce limită eforturile devin sacrificii?

Atît timp cît ceea ce obții în urma eforturilor realizate îți aduce satisfacții de lungă durată, înseamnă că eforturile sînt doar eforturi. Din momentul în care eforturile pe care le faci nu-ți mai aduc nici o satisfacție imdiată ai tendința să le numești sacrificii. Deci, nu contează cît de mari sînt eforturile, ci perenitatea sau perisabilitatea satisfacțiilor care urmează eforturile realizate. Oamenii care vorbesc de sacrificii sînt oameni nefericiți, oameni care au senzația că au eșuat în ceea ce privește viața lor. Cei care vorbesc doar de eforturi sînt oameni fericiți sau cel puțin încrezători în fericire. Dacă ai o relație de iubire, iar celălalt deja începe să pomenească de faptul că a făcut sau face sacrificii pentru tine, înseamnă că deja relația voastră de iubire nu-i prea mai aduce satisfații. Dacă cineva îți vorbește despre sacrificiile pe care le-a făcut pentru a-și construi o carieră, înseamnă că deja nu mai are satisfacții legate de acel domeniu de activitate și nu mai este convins că a făcut ceea ce trebuia să facă. De regulă, în a doua jumătate a vieții oamenii încep să vorbească despre sacrificiile pe care le-au făcut de-a lungul timpului, în prima jumătate a vieții vorbim doar de eforturi. Acest lucru arată un fel de trezire, o înțelegere diferită a vieții care i-au condus la concluzia că eforturile pe care le-au făcut în viața nu prea au meritat și în prezent sînt cuprinși de regrete, atinși de nefericire sau cel puțin de o undă de resemnare și încep să le considere sacrificii. Un om împlinit și fericit nu va spune că a făcut sau că face sacrificii, cel mult el spune că a făcut sau că face eforturi, dar nu sacrificii.

O altă interpretare a eforturilor ca sacrificii este legată de orizontul de speranță. Un om care încă speră în obținerea unor satisfacții ca urmare a eforturilor pe care le face nu va considera că face sacrificii, ci doar eforturi. Din momentul în care speranța se diminuează sau dispare, va considera eforturile realizate ca fiind sacrificii. De obicei, sacrificiile sînt eforturile din trecut, după ce li se constată o oarecare urmă de inutilitate. Eforturile viitoare nu sînt numite sacrificii, pentru că legat de ele există un mare orizont de speranță. Nu începe nimeni o relație sau o carieră cu gîndul că va face sacrificii, eventual se poate gîndi doar că vor fi necesare anumite eforturi. Fie ca voi să vorbiți cît mai rar despre sacrificii!

Un aforism spune: „Cînd ești tînăr vrei să schimbi lumea, cînd ești bătrîn vrei să-i schimbi pe tineri!”. Este un aforism corect. Cel care l-a exprimat a observat bine mersul lucrurilor în această lume. Chiar sună bine. Ne gîdilă neuronii, însă nu spune nimic despre cum ar trebui să fie lucrurile. Concluzia acestui aformism ar fi că bătrînii ar trebui să-i lase în pace pe tineri, însă cînd devenim vîrstnici, aproape cu toții ajungem la concluzia că dacă am fi avut în tinerețe înțelepciunea de la vîrsta bătrîneții, am fi făcut altfel o serie de lucruri în viață. Acesta este aspectul pentru care merită să-i ascultăm pe bătrîni. Problema este că pe lîngă o anumită experiență de viață pe care bătrînii vor să o transmită tinerilor, ei vor să le impună și o serie întreagă de metehne, de judecăți și prejudecăți învechite și neproductive, de practici nesănătoase.

Faptul că tinerii vor să schimbe lumea se reduce în ultimă instanță la dorința lor de a schimba prejudecățile constrîngătoare ale celor bătrîni, la schimbarea sistemelor, adeseori rigide, create de către aceștia. Însă, opunîndu-se rigidităților transmise de bătrîni, ei se opun și înțelepciunii care le poate veni de la aceștia. De am avea puterea de a învăța unii de la alții, de a selecta ceea ce este cu adevărat benefic și sănătos de oriunde, atunci vom reuși să asigurăm o dezvoltare armonioasă a întregii lumi.

Dacă ceva trebuie transformat, atunci să caute fiecare să se transforme mai întîi pe el însuși. Să încetăm cu acest sport global, prin care căutăm mereu și mereu să-i schimbăm pe cei din jurul nostru, fără a face nimic să ne transformăm pe noi înșine.

Timp de cinci zile nu vă plîngeți de nimeni și de nimic. Nu vă plîngeți de viața de acasă sau de la serviciu, de guvern sau de echipa națională de fotbal. Nu vă plîngeți, indiferent de canalul de comunicare, timp de cinci zile, de nimeni și de nimic. Nu exprimați nici o nemulțumire, nici măcar în gînd. Dacă la un moment dat vă dați seama că ați exprimat o nemulțumire față de cineva sau ceva, chiar și numai în gînd, veți reîncepe de la zero numărătoarea celor cinci zile. Cei cu voință vor termina în cinci zile. Alții poate că nici în cinci sute de zile, dar toți cei care vor reuși să trăiască cinci zile consecutive fără să se plîngă de ceva sau cineva, nici măcar în gînd, se pot considera oameni cu adevărat valoroși. Succes!