Iată un cuvînt pe cale de dispariție – onoare. Așa cum multe cuvinte au dispărut din vocabular pentru că au dispărut din viața oamenilor obiectele pe care le desemnau, cam același proces este pe cale să se petreacă și cu acest cuvînt care deja este sleit, golit de sens și aproape fără obiect.
Onoare – un cuvînt cu adevărat nobil, o virtute cu adevărat valoroasă. Cine mai pune azi preț pe onoare? Cine mai dă valoare acestei virtuți și pentru cine onoarea mai reprezintă singurul mod de a trăi demn printre oameni? Ne încălcăm atît de ușor cuvîntul, ne încălcăm promisiunilor cu aceeași rapiditate cu care se petrec lucrurile în secolul vitezei și al culturii de trei minute. Onoarea nu-și mai găsește locul, verticalitatea și rădăcinile în vremurile noastre. De la o virtute colectivă și de prim rang, onoarea a ajuns cel mult o virtute ocazională, cu manifestări sporadice și pe arii tot mai restrînse. Mai relativă ca niciodată, onoarea este prima abandonată, prima la care renunțăm atunci cînd viața ne cere un preț. Renunțăm foarte ușor la onoare! Mulți au devenit indiferenți față de onoare, mulți nu-i mai înțeleg sensul și rostul. Chiar și cei care îi mai cunosc valoarea o manifestă selectiv, cînd și cînd.
Este adevărat și faptul că au fost vremuri în care s-a exagerat în ce privește respectarea onoarei, s-au realizat destule atrocități și în numele onoarei, dar extrema în care s-a ajuns acum este mai descalificantă pentru noi ca oameni. Nu poți fi cu adevărat om fără să ai un dram de onoare, fără să-ți asumi responsabilitatea cuvîntului dat, fără să trăiești cu adevărat corect și aceasta nu de frica legii sau a gurii lumii, ci pur și simplu pentru ca așa se cade să trăiască un om de onoare, un om omenos.
A trăi cu onoare înseamnă a trăi cu respect față de valorile reale și imuabile, față de legile universale ale lui Dumnezeu și ale omeniei.
Căutați în viață onoarea și nu onorurile! Prețuiți onoarea, e mult mai valoroasă decît onorurile deșarte!
Si
E greu sa alegi intre onoare si iubire…Atat.
senu
Salut, frumos si adevarat articolul dar generatia mea (1991) nu are asa ceva si nici generatiile mai tinere ba chiar cele mai in varsta sunt mai rele pacat ca nu mai este onoare ci doar stereotipuri si multi oameni care incearca sa fie ca alti oameni as putea sa scriu mult si cel mai probabil departe de subiect dar iti multumesc de articol, heh numa acuma l-am vazut.
Cristian Ţurcanu
Este adevărat că onoarea este deja o calitate foarte valoroasă. Să spunem că ar fi o virtute care se predă cam pe la liceu în timp ce majoritatea dintre noi, majoritatea familiilor, are un nivel cam de şcoală primară în ce priveşte domeniul virtuţilor. Vorbisem într-un articol precedent despre RESPECT. Respectul este o alta calitate sau virtute necesară şi totodată mai accesibilă. Cine a perseverat în manifestarea respectului va înţelege mai uşor onoarea.
Din păcate, trăim nişte vremuri în care oamenii au ajuns să creadă că succesul în viaţă depinde de cît de şmecher eşti, cît de descurcăreţ, şi nu de valoarea ta ca OM de omenie, care şi-a dezvoltat o serie de cuoştinţe şi deprinderi sănătoase şi de bun simţ.
Onoarea se învaţă într-adevăr din sursele educaţionale neinstituţionalizate. Onoarea se învaţă la şcoala vieţii. Dacă nu avem în jurul nostru oameni de onoare ne va fi greu să înţelegem şi să asimilăm această virtute. Nu se poate pune problema de a preda la şcoală ore despre onoare sau respect. Dar din comportamentul dascălilor se pot extrage şi aceste învăţăminte. Numai că dascălii au fost supuşi în ultimii 20 de ani la multe umilinţe, au trebuit să facă multe compromisuri, iar într-o societate în care BANUL a devint valoarea principală profesorii şi-au pierdut locul şi influenţa. Chiar şi aşa mulţi au rămas oameni de onoare, oameni respectabili, numai că ponderea pe care o are comportamentul dascălilor în viaţa tinerilor este foarte mică pe lîngă ponderea pe care o au părinţii, colegii de şcoală, internetul sau mass-media, în general. Ori aceste medii sînt sărace în manifestarea respectului, onoarei şi chiar a bunului simţ!
Lena
Valorile reale si imuabile despre care vorbiti – nu se mai gasesc nici macar in discursurile dascalilor, cei care sunt oarecum responsabili de educatia celor tineri.
Cred ca primii pasi in respectarea si apoi trairea dupa aceste valori se fac in familie – aceasta celula sociala care formeaza cei 7 ani de acasa.
Si cand spun famile extrapolez si la bunici si strabunici – acei intelepti fara varsta parca. Imi aduc aminte ce greutate aveau pentru mine vorbele, sfaturile, reprosurile acestora in perioada in care au fost in viata. Si acum imi aduc aminte cu drag ce „invataturile” pe care le-am primit de la ei – mai ales prin felul lor de a fi si de a se purta.
Si totusi ce anume a facut sa decada asa de mult aceasta virtute? Si ce anume o poate repune iar in drepturi? Oare nu depinde de fiecare om in parte?
Eroii filmelor de astazi respecta inca acest cod al onoarei; ne place si ne impresioneaza aceasta calitate la ei, pe care o manifesta in ciuda pretului mare – sa speram ca o vom redobandi si noi sau cei mai multi dintre noi.