iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Realism în realizarea de sine

În artă există întotdeauna o transfigurare a realității. Arta utilizează adeseori mijloace de exprimare specifice, prin care modifică realitatea, cu scopul de a evidenția o idee sau pentru a crea o stare. Arta nu este artă dacă nu îți induce o stare de transindividualitate, adică dacă nu te scoate din starea obișnuită de conștiință.  Avînd în vedere obținerea acestui scop, inducerea unei stări de transindividualitate, artei i se acceptă o gamă foarte largă de mijloace de exprimare. În domeniul artei aproape că s-a ajuns să fie permis orice, însă în arta de a trăi este altceva! În arta de a trăi unele mijloace de exprimare a realizării de sine pot fi ineficiente sau chiar periculoase, dacă nu sînt suficient de realiste. De exemplu, a-i spune unui om că este perfect, că are totul în el și că nu ar mai avea nimic de făcut decît să conștientizeze aceasta, ar fi ca și cum ai lua de bune scenele de luptă din filmele chinezești! În filme astfel de exagerări și efecte speciale își au rostul lor și frumusețea lor, însă în realizarea de sine nu s-au dovedit a fi eficiente așa zisele „căi visătoare”, adică rupte de realitate.

Mesajul pe care îl transmit mulți ghizi spirituali din zilele noastre, cum că am fi perfecți prin ceea ce sîntem și că nu ar mai trebui să realizăm nimic, că nu ar fi necesar nici un efort de transformare și îmbunătățire (uneori este anulată chiar și conduita morală sau noțiunea de păcat) nu este întrutotul eronată, însă nu este completă. Iisus Hristos a spus și el că împărăția cerurilor este în noi înșine, dar tot el a spus și că intrarea în împărăția cerurilor (realizarea ultimă) este mai dificilă decît trecerea unei cămile prin urechea unui ac. Nu contest că avem în noi înșine conștiința plenitudinii sau așa-zisa conștiință a sinelui suprem, însă realizarea acesteia necesită efort, chiar foarte mult efort, necesită o cale sau o metodă potrivită fiecăruia dintre noi, iar cea mai eficientă cale este aceea care este cît mai bine ancorată în realitate (mai exact, în ceea ce consideră fiecare la modul obiectiv că ar fi realitatea). Visarea este frumoasă, dar este necesar să facem distincție între artă și realitate – arta este un instrument de transformare a realității, nu este realitatea însăși.

Din cauza tendinței înnăscute de a căuta calea cea mai ușoară – confortul maxim și efortul minim – am creat de-a lungul anilor tot felul de plăsmuiri în ce privește realizarea de sine, plăsmuiri care ne promit marea cu sarea, fără a fi necesar să facem vreun efort. Dacă chiar vreți să obțineți realizarea de sine, feriți-vă de oamenii care spun că o puteți obține fără efort și mai ales renunțați la ideea că v-o va aduce careva în dar, că va veni vreun salvator care să vă redea libertatea deplină, așa cum v-ar da cineva azi o bucată de pîine.

Previous

Stările noastre – destinul nostru

Next

Solstițiul de iarnă

8 Comments

  1. Cristian Ţurcanu

    Arta ma atrage intr-o alta realitate, sau altfel spus intr-un alt mod de a percepe realitatea decit cea pe care o percep in mod obisnuit. Daca o opera de arta nu are acest efect asupra mea atunci nu este arta, cel putin pentru mine …. din acest motiv am spus ca arta transforma realitatea. Amindoi spunem cam acelasi lucru, dar cu alte cuvinte.

  2. Daniela

    Spuneti ca ” arta trebuie sa transforme realitatea”? Cum poate face asta cineva care nu cunoaste realitatea? Eu cred ca arta trebuie sa reflecte realitatea, dar nu in sensul de o copia, iar cei foarte putini care reusesc asta, transforma oamenii transpunandu-i in anumite stari care le pot dezvalui adevarata realitate. Si astazi sunt considerate valoroase doar operele in care apare acea licarire a „adevarului” care atrage oamenii fara ca ei sa-si poata explica constient placerea inspirata de tabloul, muzica, dansul, cartile etc., chiar daca au fost realizate cu sute de ani in urma.

  3. Paula

    Buna ziua! Cristian Turcanu
    In primul rand vreau sa te felicit pentru tot ceea ce scrii aici, te-am descoperit absolut intamplator acum un an iar de atunci de cate ori am timp, intru aici sa citesc nu doar textele scrise de tine ci si comentariile care sunt de asemenea pertinente, interesante, sensibile, umane, spirituale cu mentiunea ca tot ce am citit din comentariile „Micului Print” au schimbat ceva in interiorul meu (nimic nu-i intamplator in lumea asta…daca ar mai intra aici i-as recomanda vizionarea filmul „Ostrov”-un film ortodox rusesc deosebit).

    Realizarea de sine sau „devino ceea ce esti” un fel de transformare, devenire permanenta. Realizarea de sine ne sugereaza ca e posibil sa atingi un final insa mereu vom vrea sa incercam altceva pentru ca nimeni nu termina sau ajunge undeva aici pe pamant, finalitatea va fi dincolo…

  4. Mica

    Ghizii aceia care spun că avem totul în noi şi nu mai e nevoie de nimic altceva decât să ne conştientizăm sinele, ar trebui să ne spună ce eforturi fac ei pentru a se menţine centraţi pe sine în timp ce dau piept cu realitatea. Conştientizarea sinelui este doar începutul… abia de atunci începe efortul.

    Ideea de conştientizare a sinelui a venit doar din faptul că, de-a lungul vremii, omul şi-a mutat atât centrul de atenţie, cât şi întreaga atenţie, exclusiv în afara sa, în timp ce înlăuntrul său haosul îşi face de cap.
    Una e conştientizarea sinelui şi alta e realizarea de sine – care ar trebui să vină, de fapt, după conştientizare… majoritatea, însă sunt preocupati de realizarea sinelui fără nici un fel de conştientizare – ştim ce înseamnă, că am gustat şi noi din plin din „mărul” acesta, iar acum ne străduim să ne „detoxifiem”.

    Realizarea sinelui este tocmai transpunerea în realitate a sinelui conştientizat – de aceea ar trebui să vină după si nu înaintea acestuia.

    Pentru mine acest proces e cam aşa:
    Oamenii sunt poziţionaţi diferit în faţa vieţii.
    – unii sunt centraţi în lumea exterioară, cu spatele la ei înşişi – dependenţii altruişti;
    – alţii sunt centraţi în lumea exterioară, cu faţa la ei înşişi – dependenţii egoiştii;
    – alţii sunt centraţi în ei înşişi, cu spatele la lumea exterioară – egoiştii;
    – alţii sunt centraţi în ei înşişi, cu faţa la lumea exterioară – altruiştii.

    Din momentul în care ne conştientizăm sinele, va trebui să purcedem la realizarea lui , iar acest lucru este diferit, în funcţie de poziţiile în care ne aflăm mai sus… De exemplu, dependenţii egoişti vor avea mult mai mult de lucru decât altruiştii pentru că au de dat jos mult mai mult „balast”… şi tot aşa…

    Postările tale, Cristian, mă ajută să-mi reîmprospătez crezurile… sunt un fel de feedback despre care vorbea @cidu… de aceea aşez în comentariile tale lucruri pe care voi le ştiţi deja…
    O floare din grădina sufletului la picioarele voastre, dragii mei 🙂

  5. Cristian Ţurcanu

    Acest lucru se produce de la sine, CiDu, nu este necesar sa-l sustin eu. Sustin însă ca este necesar sa facem efort pentru a obtine realizarea de sine. Eu consider ca nu este suficient sa ti se spuna ca esti perfect, ca in tine ai totul si cu aceasta nu-ti mai ramine altceva de făcut decăt sa te consideri perfect.

  6. cidu

    Cu alte cuvinte, Cristi, tu sustii necesitatea obiectivarii progreselor realizate pe calea realizarii de sine prin raportarea cat mai eficienta la mediul exterior (ceilalti oameni de exemplu) si la feedback-ul pe care acestia ni-l ofera?

  7. Cristian Ţurcanu

    fiecare cu calea lui… dar e drept ca adeseori pentru a te gasi trebuie sa te pierzi pe tine insuti si cum ai putea sa te pierzi pe tine insuti cel mai bine altfel decit focalizindu-te pe ajutorarea celorlalti?

  8. Mica

    hehe… uneori/deseori suntem atât de preocupaţi de „realizarea de sine”, încât uităm de „realizarea de tine” şi „realizarea de noi” 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén