Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: martie 2012

O simplă observație despre bucurie și tristețe

Se spune că bucuria nu este bucurie dacă nu este exprimată, dacă nu te face să o strigi în gura mare. Tristețea nu este tristețe dacă nu te închide în tine, dacă nu te face să te îngropi în tăcere. Desigur, varianta optimă este undeva la mijloc. Poți să te maturizezi din pucnt de vedere spiritual mai repede dacă ajungi să-ți poți interioriza bucuria și exterioriza tristețea. Fericirea îi determină pe majoritatea oamenilor să strige în gura mare, să se adune la un loc cu alții. Tristețea ne face să ne ascundem, să nu mai vorbim cu nimeni, să nu mai vedem pe nimeni. Acestea sînt reacțiile naturale sau instinctive, dar nu sînt neapărat cele mai bune reacții, cele mai sănătoase pentru suflet. Chiar dacă ești trist și crezi că s-a sfîrșit lumea tot mai bine ar fi să ai pe cineva cu care să poți vorbi despre ceea ce simți. Iar atunci cînd dă peste tine bucuria, merită să fii mai moderat în ceea ce privește exteriorizaea ei, merită să o poți interioriza într-o anumită măsură, vei vedea că va dura mai mult!

În zilele ploioase

În zilele ploioase ne spunem că ploaia este bună, ne spunem că este necesară pentru pămînt și, ca atare, o suportăm cu atît mai ușor cu cît îi înțelegem mai bine rostul. Cînd încep ploile ne îmbrăcăm adecvat, ne reducem deplasările, ne luăm umbrelă și ne vedem mai departe de ale vieții, rezolvîndu-ne treburile, știind în sinea noastră că în scurt timp norii se vor dispersa, iar ploaia va înceta.

 

La fel și cu suferințele noastre! Dacă ajungem să le înțelegem rostul, le suportăm mai ușor. La fel ca și ploaia, orice suferință durează un timp limitat. Dacă nu este prea abundentă, ea chiar face mult bine fără să dăuneze cu nimic. Dacă durează prea mult și este mai intensă, va face și stricăciuni, remodelînd harta interioară a sufletului, dar totodată va oferi și șansa unei reconstrucții din temelii. Totul este să ne amintim că „după furtună vine vreme bună”.

Numai că, spre deosebire de ploi, uneori suferințele parcă nu se mai termină. De exemplu, la nivelul vieții politice nu se mai termină cu scandalurile, nu se mai termină cu noroiul. Este o mocirlă continuă, de parcă acești oameni ar face parte din cu totul altă ordine a vieții. De ani și ani se împroașcă unii pe alții cu noroi, de ani și ani se critică, își pun bețe în roate, fac tot felul de jocuri murdare, încît ajungi să te uiți la ei ca și cum ar fi din altă lume. Trăind în mediu nenatural li se alterează oraganele de simț, li se alterează bunul simț, neuronii și mai ales inima. Acolo unde ploaia este continuă, este aproape imposibil să crească ceva bun, este aproape imposibil să trăiești, să te dezvolți. Mergînd mereu și mereu cu picioarele prin noroi și cu ploaia căzîndu-ți în cap ți se alterează gîndirea, valorile, percepția și ajungi să nu-i mai înțelegi deloc pe cei care trăiesc și vor să traiască în condiții normale, în condiții în care ploaia alternează cu zilele însorite. Noi nu-i mai putem înțelege pe politicieni, ei nu ne mai pot înțelege pe noi. Trăind în medii atît de diferite este imposibil să mai ajungem să avem aceeași perspectivă asupra realității. Sper să se mai oprească ploile și în lumea lor, să se mai zvînte noroiul, să încolțească iarba și să răsară florile. Sper să-și dea seama cu toții că nu sînt oameni speciali, nu sînt cu nimic diferiți, că nu merită privilegii de nici un fel. Însă la astfel de înțelegeri ajung doar oamenii cu sufletele sănătoase! Iar pentru un suflet sănătos mai avem nevoie și de soare! Ba aș putea spune că avem nevoie în primul rînd de soare, iar de ploaie doar cînd și cînd. Aș limita orice mandat politic, orice funcție de conducere. Să nu poți trăi de pe seama politicii mai mult de cîțiva ani, după care să treci la o activitate sănătoasă și productivă în societate.

Imaginația creatoare

Acea realitate care se dezvoltă doar în mintea noastră și cu ajutorul minții noastre o numim virtuală. Despre ea nu putem spune nici că există nici că nu există.  Capacitatea de a imagina diverse realități este foarte utilă. Nimic nu se poate crea fără imaginație. Însă, în mod paradoxal, imaginația este cu atît mai vie și mai creativă cu cît omul este mai bine conectat la realitatea obiectivă, la natura și mediul ambiant din care face parte. Imaginația este eficientă atît timp cît ea poate crea ceva care să contribuie la ameliorarea, îmbunătățirea și extinderea realității obiective. Puterea creatoare a imaginației este latura activă a realității virtuale. C]nd preluăm prin intermediul simțurilor o realitate virtuală creată de altcineva manifestăm latura pasivă a imaginației. Atunci cînd apare un dezechilibru între partea activă și cea pasivă a imaginației ea își pierde scopul și puterea. Imaginația sănătoasă este cea preponderent creativă. Cînd imaginația este folosită mai mult pe latura ei pasivă, împiedică dezvoltarea acelui om. A privi prea mult la televizor sau a pierde prea mult timp în fața calculatorului este dăunător.

Decît să treci de la un film la altul, mai bine sună un prieten la sfîrșitul unui film pe care l-ai vizionat și spune-i ce te-a impresionat. Sau poți ieși să faci o plimbare. Dacă este o oră prea tîrzie poți privi cerul pe geam sau pur și simplu poți medita la ceea ce ai văzut în filmul pe care l-ai urmărit. Majoritatea oamenilor trece pe alt canal imediat ce s-a terminat filmul și caută altceva „interesant” de privit. Acționăm de parcă am fi hipnotizați, butonăm telecomanda pînă adormim. Sau stăm în fața calculatorului așteptînd să ne mai scrie cineva ceva, navigînd prin tot felul de pagini web în loc să fim spontani, creativi și conectați la realitatea obiectivă sau să petrecem timp alături de alte persoane în carne și oase cu care să comunicăm, să interacționăm, să visăm împreună.

Excesul de realitate virtuală, concret, privit la TV și calculator este dăunător, nu numai sănătății, dar și dezvoltării noastre spirituale. Mențineți o imaginație cît mai vie și pe cît posibil cît mai conectată la realitatea obiectivă. Dezvoltați partea activă a imaginației, fiți cît mai creativi măcar atît cît să compensați acea realitate virtuală preluată din imaginația altora. Înainte de a face ceva măreț în această lume, trebuie să faci ceva măreț în imaginația ta. Dacă ți-ai distrus puterea creatoare a imaginației, ți-ai distrus orice cale de a mai realiza ceva măreț pentru tine sau pentru întreaga lume. O imaginație creatoare puternică este sursa tuturor transformărilor benefice, sursa progresului. Avem nevoie de mai mulți visători puternici în această lume, o lume atinsă de virusul consumului pasiv chiar și la nivel virtual.

Cum vă dați seama dacă imaginația  este dezechilibrată în sensul pasivității? Foarte simplu. Atunci cînd în lumea obiectivă nu aveți nimic de făcut cum vă simțiți? Atunci cînd sînteți singuri și nu aveți nimic de făcut în exterior cum vă simțiți? Vă apucă angoasa? Neliniștea? Simțiți disconfort? Dacă da, înseamnă ca în cazul dumneavoastră imaginația a devenit pasivă, fiind dependentă de realitatea virtuală oferită de ceilalți. Un om cu o imaginație preponderent creatoare, nu știe cum să facă să petreacă mai mult timp singur, pentru a se gîndi la ceea ce îl pasionează, pentru a face ceea ce îi poate împlini visele. Un om cu o imaginație creatoare sănătoasă preferă să fie cît mai integrat în realitatea obiectivă și nu în cea virtuală. Un astfel de om preferă să meargă în vizită al un prieten decît să vorbească cu el pe messenger, preferă sa iasă la o plimbare decît să privească la televizor ș.am.d.

Chemarea

Diferența dintre vise și țeluri este dată de inexistența sau existența chemării. Dacă un vis ne trezește doar un orizont de aspirații, țelurile acționează asupra noastră asemenea unei raze tractoare. Dacă visele ne animă din cînd în cînd, țelurile sînt mereu prezente în gîndurile noastre. Dacă visele apar doar atunci cînd le chemăm, țelurile ne cheamă ele pe noi, exercitînd asupra noastră o misterioasă forță de atracție. Visele sînt nenumărate, pe cînd țelurile sînt foarte puține, adeseori unul singur. Un vis se transformă în țel din momentul în care va apărea chemarea, din momentul în care ne vom simți chemați de către acesta. Analogic vorbind am putea spune că diferența dintre un vis și un țel este ca aceea dintre oricare stea de pe bolta cerească și Soarele în jurul căruia orbităm. Stelele sînt doar imagini îndepărtate, Soarele este sursă de viață și forță de atracție. Dacă visele ne animă sufletul și imaginația din cînd în cînd, țelurile ne conferă sensul vieții, rațiunea de a trăi, motivația de a ne autodepăși. Țelul nu trebuie să fie nici prea aproape, nici prea departe. Dacă este prea aproape, este doar un simplu obiectiv, dacă este prea departe devine doar un vis. Țelul trebuie să se situeze la distanța potrivită față de noi pentru a putea să-și exercite forța de atracție asupra noastră. Pămîntul este la distanța optimă față de Soare pentru a putea face posibilă existența vieții. Ca să fiu mai clar, un țel trebuie corelat cu puterea personală a fiecăruia. Un țel trebuie să fie ceva relativ greu de atins, dar, care corelat cu posibilitățile tale, poate fi totuși atins, în condiții de mobilizare maximă a tuturor resurselor de care dispui. Dacă țelul este prea înalt, oricît de nobil ar fi, nu poate să te mobilizeze cu totul, nu va putea să te atragă suficient de puternic, pentru ca tu să rămîi constant orientat către el.  Toți cei care aveți în prezent un țel pe care urmăriți să-l atingeți, privind retrospectiv, către începuturile apariției acestuia în viața voastră, puteți să spuneți că nu voi l-ați ales, ci el v-a ales pe voi sau, cel mult, v-ați ales reciproc unul pe celălalt. Chemarea unui țel se aude cu inima și se păstrează în suflet! Țelul trebuie să fie ceva personal, ceva care să vină din interior și nu preluat de la alții sau impus de cineva din afară.

Sper că existe în sufletul fiecăruia dintre noi o chemare, sper să simțim cu toții atracția fascinantă și profund misterioasă, dar totodată extrem de clară a unul țel cît mai înalt. Fără nici o chemare, aproape că nu ne putem numi oameni, fără nici un țel către care să ne îndreptăm, viața nu are sens. Cea mai frecventă și, totodată, puternică chemare este aceea a iubirii. Ea ne strigă cel mai adesea, ea ne mobilizează și ne transformă cel mai mult. Fie ca sufletul nostru să audă chemarea iubirii, fie ca țelul nostru să fie iubirea. Fie să ne simțim atrași de un țel benefic, oricare ar fi el. Vă știți chemarea sau încă ascultați Universul pentru a o auzi?

Educație ecologică sau bun simț?

A luat amploare în lume, mai ales în zona țărilor „civilizate”, educația ecologică. De la partide politice și ministere ale mediului pînă la organizații non-guvernamentale și simple inițiative cetățenești există o preocupare, din păcate încă nu suficient de eficientă, de a menține mediul cît mai natural, de a polua cît mai puțin, de a trăi în așa fel încît să perturbăm cît mai puțin Natura. Sînt inițiative extraordinare, sînt direcții inspirate de a acționa, sînt cauze cărora merită să li te dăruiești cu totul. La prima vedere o societate în care există instituții și organizații puternice în domeniul ecologic ar fi demne de laudă și de apreciat. Pe de altă parte, nevoia de educație ecologică, vine să arate cîteva lacune serioase atît la nivel social cît și individual. Nevoia de a se preda la școală despre integrarea armonioasă în natură, arată că trăim într-o țară în care mediul este infestat de acțiunile omului. Trăim într-o țară în care omul se comportă neomenește cu Natura. Dacă se simte nevoia de a se face educație cu privire la grija față de mediu, aceasta arată că oamenilor le lipsește noțiunea de integrare în natură, oamenii s-au rupt de natură, nu mai simt mediul ambiant ca fiind „casa” lor, nu mai realizează importanța Naturii pentru dezvoltarea propriei lor vieți. Această rupere de natură se observă din păcate chiar și la oamenii din mediul rural nu numai la cei din mediul urban, după cum era de așteptat. Ruperea față de Natură și ritmurile naturale nu pot să ducă decît la alienare socială și individuală pe termen lung.

Nevoia de educație ecologică în școală mai arată că oamenilor le lipsesc cei șapte ani de acasă. Străbunii noștri, aș putea spune chiar bunicii noștri, nu aveau nevoie de educație ecologică predată la școală pentru a menține mediul curat și sănătos. Nevoia de educație ecologică arată lipsa de bun simț. Un om cu bun simț știe să aibă grijă de mediu, știe să nu-și lase gunoaiele pe unde apucă, știe să facă în așa fel încît să se armonizeze cu mediul în care trăiește și învață aceste lucruri în mod natural, încă de la cea mai fragedă vîrstă. Numai că în perioda primilor ani de viață învățăm prin raportare la adulți, adică urmăm modelele din jurul nostru. Dacă tinerilor le lipsesc cei șapte ani de acasă, înseamnă că nici părinții lor nu sînt prea înzestrați în ceea ce privește bunul simț. Părerea mea exprimată mai tranșant este că am devenit, per ansamblu, o națiune nesimțită dacă am ajuns să avem nevoie de educație ecologică și de poliție ecologică, pentru a avea grijă de mediul în care trăim.

De exemplu, îmi plac drumețiile la munte și rămîn trist impresionat cînd văd ambalaje aruncate aiurea pe tot traseul. Este ceva de neînțeles pentru mine. Pînă să arunci sticla respectivă, era plină. Deci, cărai o greutate cu tine pentru că îți era necesară. Aveai loc în bagaj pentru ea. După ce ai golit-o devine mult mai ușoară și poate fi transportată mai departe în bagajul tău pînă ajungi la un coș de gunoi! De ce vrem să ne debarasăm de amabalaje imediat după ce am consumat conținutul lor? De ce să nu ducem ambalajele mai departe, mai ales că acum ocupă mai puțin loc și sînt mult mai ușoare? Acest comportament este de neînțeles pentru mine și nu arată decît lipsa bunului simț, lipsa unei educații sănătoase primare.

Trăim într-o țară minunată, grădina Maicii Domnului, după cum i se mai spune. Cu toate acestea avem un mediu extrem de coroziv pentru suflet, sîntem cu lacune mari în ce privește bunul simț ca să nu mai spun de omenie în ansamblul ei. Egoiști, grosolani, invidioși, pesimiști, adeseori de o răutate gratuită, puși doar pe căpătuială, lucrînd de mîntuială, gîndindu-ne numai la bani, înșelîndu-ne cît mai mult unii pe ceilalți, cam așa ne-ar caracteriza acum cineva din afară. Este adevărat că există o tendință generală la nivel global în ceea ce privește deteriorarea omeniei, dar este trist să constați aceste lucruri despre propriul popor, care cîndva era mai omenos.

Acum nu știu dacă educația ecologică ne va trezi bunul simț, dar știu că bunul simț cuprinde în sine și un comportament prietenos cu mediul. Dacă am avea bun simț am ști să avem grijă și de mediu.

La plimbare

Cel puțin pentru mine sînt foarte reconfortante plimbările și mă gîndesc că mulți oameni nu prea își permit să iasă pur și simplu la o plimbare, fără a avea o țintă anume. Am și oportunitatea de a lucra într-un birou care se află situat în apropierea parcului Copou. Astfel, îmi este de ajuns și jumatate de oră pentru a ieși la o plimbare ca să-mi limpezesc mintea, să-mi încarc sufletul. Este foarte plăcut să mă plimb, să merg fără a avea o destinație anume, fără a fi grăbit, fără a aștepta să ajung undeva sau să mă întîlnesc cu cineva. Merg, pas după pas, mai încet sau mai repede și nu mă gîndesc la nimic, nu mă aștept la nimic. Privesc fără a căuta ceva anume și astfel orașul, strada, parcul, întreaga natură mi se revelează într-o lumină cu totul nouă. Este un mod excelent de a fi cu tine însuți. Plimbările sînt binefăcătoare pentru suflet și minte, ajută mult la eliminarea stresurilor, la revigorare. Dacă vă plimbați împreună cu cineva, urmăriți să vorbiți doar dacă este necesar, fără a vă simți obligați să întrețineți o discuție. Mergeți în tăcere unul lîngă celalalt sau discutați despre ceva plăcut, reconfortant, relaxant.

Invitați la cîte o astfel de plimbare îngerii sau chiar pe Dumnezeu însuși. Imaginați-vă propriul înger păzitor pășind alături de voi. Doar căutați să-l simțiți, însoțindu-vă. Nu este necesar să-i vorbiți, este suficient să știți că este acolo cu voi, să-i faceți loc, să-l ajutați să traverseze strada, să-i faceți loc pe bancă, dacă alegeți să vă așezați pe o bancă, să-i împărtășiți printr-un simplu gest ceea ce simțiți. De fiecare dată cînd ieșiți la o plimbare veți descoperi cu siguranță ceva nou, chiar dacă vă veți primba pe aceleași alei de fiecare dată. Împărtășiți îngerului vostru ceea ce vă încînta de fiecare dată.

Cei care au ca animal de companie un cîine înțeleg mai bine ceea ce vreu să spun aici, pentru că ei trebuie să iasă aproape zilnic la plimbare cu cîinele lor. Nu e chiar plimbarea pe deplin reconfortantă de care vă vorbeam mai sus, dar e totuși un fel de plimbare. Mergeți pe jos măcar 2-3 km pe zi. Cu siguranță vă veți simți mai bine.

Cîte ceva despre Femeie

Parcă niciodată n-am văzut atît de mulți oameni cu flori în mîini de 8 martie ca în acest an! Dacă mă gîndesc bine, anul acesta chiar și eu am luat mai multe flori decît de obicei. Sper să fie un semn bun, să fie semn de înfrumusețare a sufletelor noastre, de sporire a iubirii în lume, de îmbogățire cu tandrețe.

Respectul față de femeie este în primul rînd respectul față de viață. Mereu neînțelese, mereu prea puțin iubite, femeile rămîn un mister chiar și pentru ele însele. Fascinante ambasadoare ale frumuseții și gingășiei, ale dîrzeniei și iubirii, ele reușesc doar prin simpla lor prezență să facă viața mai interesantă, lumina mai blîndă, greutățile mai ușoare, durerile mai suportabile, provocările mai mari, competitivitatea mai acerbă, autotransformarea mai dorită!

Să le deslușim misterul sau doar să le iubim? O dilemă mereu de actualitate, un mister mereu în mișcare. Femeia! –  o mare putere, însă prea puțin cunoscută, chiar și de ea însăși!

Puține femei sînt conștiente de puterea pe care o au. Ne atrag, dar puțini bărbați și le doresc cu adevărat trezite, în deplinătatea puterilor lor! În general, femeile au nevoie de mai multă încredere în ele însele, dar și de bărbați capabili să le asigure cadrul adecvat dezvoltării lor. Este necesar pentru orice femeie să aibă în viața ei un bărbat care să-i inspire siguranță, pentru ca numai astfel ea va ști apoi să se abandoneze propriei naturi și să-și trezească sufletul, sufletul ei profund misterios, copleșitor, fascinant, complex, uluitor.

O femeie puternică nu este femeia care și-a dezvoltat atribute specifice masculinității, ci femeia conștientă de feminitatea ei, adusă la stadiul de exprimare plenară. Puterea unei femei nu vine din faptul că știe să trăiască pe picioarele ei, așa cum au ajuns să creadă mulți bărbați în zilele noastre că ar trebui să fie o femeie. Puterea unei femei provine din faptul că se poate abandona total misterului din propriul ei suflet, se poate abandona cu totul iubirii ca Principiu Etern și Absolut, se poate abandona emoțiilor copleșitoare și inefabile. Bărbații au o atracție mai mare față de femeile așa-zis independente, dar fug de o femeie care li se abandonează cu totul, care îi copleșește cu iubire și li se dăruiește fără rezerve, pentru că în fața unei asemenea femei, trebuie să vii cu o masculinitate pe masură, cu o putere a verticalității de excepție, cu o deschidere plină de curaj față de misterele vieții. În fața unei femei capabilă să manifeste emoții cît Universul de mari, tu, ca bărbat, trebuie să creezi spațiul care să le cuprindă, altfel produc dezastre și în tine și în ea. Pentru a genera atît de mult spațiu cît să cuprindă sufletul unei femei îndrăgostite, nu este chiar la îndemîna oricui! Și atunci preferăm iubirile călduțe, emoțiile temperate! Fie totuși ca … în vastitatea lumii, miraculoasele iubiri să înflorească! Fie ca femeile excepționale să întîlnească bărbați de excepție! Fie ca orice femeie și orice bărbat să trăiască o iubire excepțională! Iubirea să ne trezească deopotrivă pe toți!

Suferința

E primăvară, sînt fericit și poate că ar fi trebuit să aștept un moment mai prielnic pentru a scrie despre suferință. Însă ceea ce am a vă spune despre ea este numai de bine. Nu vreau să vorbesc despre suferință ca despre o plagă, nu vreau să o blamez, ci, dimpotrivă, vreau să-i scot în evidență efectele binefăcătoare pe care le poate avea asupra sufletelor noastre. Desigur, nu sînt masochist, nu caut suferința cu orice chip, dar dacă e să mă întîlnesc cu ea, nu fug și nu-i întorc spatele. Dacă apare în viața mea nu închid ochii și mă prefac că nu există, nu mă apuc de plîns, nu mă autocompătimesc, nu aștept să mi-o ia careva. O privesc în față și o urmez, o sorb cu nesaț și o las să-mi ardă uscăciunile și bălăriile din suflet. Asemenea poetului am învățat să spun: „Suferință tu, dureros de dulce…/Pân-în fund băui voluptatea morții/Ne’ndurătoare.” (Mihai Eminescu, Odă în metru antic)

Desigur, multora ne este străină limba poeților, viziunea lor nu prea face parte din strategia noastră de viață. Așa că, mai bine să vorbim despre o perspectivă pragmatică. Suferința este o parte din viața fiecăruia dintre noi, aș putea spune chiar o bună parte din viața multora dintre noi. Ne este mai familiară ca bucuria sau ca zîmbetul! Nu e om să nu se fi întîlnit cu suferința, nu e om care să nu fi suferit încă din ziua în care s-a născut. Rari sînt însă oamenii care au învățat să sufere cu folos. Rari sînt oamenii care au învățat să valorifice  suferința, care au învățat să vadă partea ei bună și să se transforme cu ajutorul ei, să-și sporească lumina și înțelepciunea cu fiecare strop de suferință. Suferința poate fi un agent transformator al ființei, poate fi o cale de a ne cunoaște și de a ne înălța. Orice suferință ne purifică, ne maturizează, ne face să privim mai adînc în noi și în ceilalți, ne alungă nimicurile din viață, ne valorizează fiecare clipă, dă profunzime și claritate minții. Toate acestea cer însă ceva, cer o atitudine potrivită în fața suferinței. Și acest lucru se învață, nu este ceva înnăscut. Suferința nu trebuie blamată. Suferinței trebuie să-i mulțumim. Suferința trebuie privită cu respect și trebuie lăsată să-și facă treaba ei tămăduitoare. Suferința este singurul gardian lăsat de Dumnezeu care să ne mențină cît de cît pe calea cea bună. Ca și copii ai lui Dumnezeu avem privilegiul să alegem orice vrem să facem. Suferința este singura cale de a ne arăta dacă greșim sau nu!

Suferința nu este o pedeapsă, este o cale de a ne „repara” trupul, mintea sau sufletul. Suferința nu este „rea”, ea doar vine să ne ferească de și mai mult rău, ne împiedică să perseverăm în greșeală și are scopul de a ne orienta către ceea ce este bun. Suferința nu este „o plată” a „bucuriilor nepermise” din care te-ai înfruptat, însă stricăciunile generate de o „bucurie” nepotrivită din care ne-am înfruptat sînt reparate cu ajutorul suferinței.

O primă atitudine benefică în fața suferinței este aceea de a o privi cu respect, iar aceasta începe cu acceptarea ei. O a doua etapă este atinsă atunci cînd suferința este văzută ca o forță protectoare și reparatoare și nu ca o forță distructivă sau ca o pedeapsă. O a treia etapă este atinsă de cei care, dînd dovadă de o minte puternică și o luciditate extremă, își folosesc suferința ca pe un vehicul cu ajutorul căruia coboară în propriul suflet și „arde” acolo tot ceea ce este netrebuincios, „arde” uscăciunile, arde blocajele care opresc apele virtuților să ude grădinile sufletului. O suferință trăită cu demnitate, o suferință trăită cu acceptare ne înnobilează, ne transformă mai mult decît tone de bucurie și veselie.

Desigur, m-am referit în cele de mai sus la suferințele rezonabile, să zicem obișnuite, cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Știu că există și suferințe care scapă oricărei explicații, există și suferințe pe care nu le putem înțelege oricît ne-am strădui, există suferințe al căror scop nu ni se arată nici măcar în linii mari. Sînt suferințe ale trupului, suferințe ale sufletului și suferințe metafizice. Orice suferință evidențiază de obicei un blocaj, o greșeală și ea aduce cu sine atît atenționarea cît și soluția sau face posibilă întrevederea soluției. Astfel, orice suferință poate fi un factor de stimulare a creativității, poate fi un vector de transformare benefică a întregii ființe. Din acest motiv, suferința merită a fi apreciată. Desigur, acceptarea suferinței nu înseamnă complacerea în suferință. Orice suferință trebuie îndepărtată, elimind cauzele care au provocat-o, corectînd atitudinile greșite, însă modul în care urmărim să eliminăm suferința ne poate ajuta să devenim mai buni sau dimpotrivă ne poate întuneca și mai mult. Orice suferință are pînă la urmă și efecte benefice! Iată o idee asupra căreia merită să reflectăm!

Primăvara

Timpul renașterii, timpul speranțelor, timpul viselor a venit din nou! E primăvară! E timpul să vă înflorească sufletele, să vă împodobiți gîndurile, să vă îmbrăcați cu lumină ca și cum ar fi mereu sărbătoare. Fiecare primăvară este o nouă șansă de a învăța să zburăm. Fie ca norocul să vă surîdă și să umpleți cerul și pămîntul cu bucuria voastră!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén